Trei francezi interpretând Mozart

Pierre-Yves Artaud este un artist preţuit în Franţa, dar şi în Europa: "flautist concertist, mare interpret al repertoriului contemporan (l-am ascultat şi noi la ultimul Festival de Muzică contemporană de la Bucureşti), profesor de flaut şi muzică de cameră la Conservatorul parizian, autor de tratate pedagogice" scrie pe Internet. De curând a împlinit 60 de ani, pe care nu-i arată şi care nu i-au ştirbit cu nimic pofta de cântat. În festivalul Mozart de la Ateneu (din 14 decembrie) am ascultat, unul după altul, Concertele nr.1 (în sol major), nr.2 (în do major) pentru flaut şi orchestră, Andante pentru flaut şi orchestră şi, împreună cu Ion Ivan-Roncea, Concertul în do major pentru flaut, harpă şi orchestră.

Pierre-Yves Artaud şi-a ales să fie şi dirijor şi solist al unei formaţii camerale din cadrul Orchestrei Filarmonicii "George Enescu", un obicei mai vechi al soliştilor care ating o certă notorietate. Nu părea să fie deloc deranjat de această dublă responsabilitate, se mişca dezinvolt pe scenă, ba dirijând, ba cântând, dacă nu cumva le făcea pe amândouă deodată; ceea ce înseamnă că nu era la prima manifestare de acest gen. Totuşi, din punct de vedere muzical, frumoasele şi foarte cunoscutele lucrări mozartiene scrise pentru flaut (şi harpă) au avut de suferit.

Pierre-Yves Artaud a renunţat, de fapt, la orice exigenţă instrumentală; sau a fost nevoit s-o facă odată cu înaintarea în vârstă. Emisia, în primul rând, era foarte neglijentă. Sunetele ieşeau adesea neclare, confuze, înghesuite, şuierate. Şi intonaţia părea să fi scăpat de sub control. În general, flautistul francez începea intonând mai sus şi, treptat, revenea la înălţimea cuvenită. Toate aceste fluctuaţii de emisie şi de intonaţie se dovedeau extrem de supărătoare. Folosea frecvent şi trucul de a ascunde dificultatea pasajelor rapide: le executa chiar mai repede decât era nevoie, în schimb cobora mult nuanţa pentru a face neobservate eventualele greşeli. Artaud cântând Mozart lăsa impresia unei curgeri terne a muzicii în care emoţia nu-şi avea nici loc, nici rost.

În asemenea condiţii, eforturile de corectitudine şi expresivitate (fin nuanţată) ale harpistului Ion Ivan-Roncea cădeau oarecum în gol. Iar mica orchestră a Filarmonicii, simţind inutilitatea efortului, îşi făcea datoria în dorul lelii. Concertul a fost unul dintre cele mai neinteresante şi plictisitoare ale primei părţi a stagiunii Filarmonicii "George Enescu".

Tot la Ateneu (joi 21 decembrie), la invitaţia Institutului Cultural Român, a venit şi Orchestra Regală de Cameră Valonă, o formaţie camerală înfiinţată de celebra violonistă română Lola Bobescu. Muzicienii belgieni sunt adevăraţi virtuozi ce ţin la prestigiul lor şi au cântat cu toată precizia şi ardoarea de care sunt în stare - sub conducerea lui Augustin Dumay, violonist şi dirijor, ca şi Pierre-Yves Artaud. La ultimul Festival "George Enescu" Augustin Dumay avea programat un recital, dar s-a îmbolnăvit şi n-a mai venit; publicul românesc l-a văzut şi l-a ascultat acum pentru prima oară.

Violonistul şi dirijorul francez este un bărbat înalt, cu alură sportivă, la fel de graţios pe cât de pasional. Cântă la vioară cu deosebită acurateţe şi cu o plăcere evidentă, ca un trubadur inspirat ce se bucură de realizările de moment ale artei sale; iar orchestra îl urmează cu promptitudinea şi supleţea ce marchează exclusiv ansamblurile de calitate. În Concertele nr.2 (în re major) şi nr.3 (în sol major) Mozart se vădeşte, sub arcuşul lui Dumay, un compozitor romantic şi sensibil mai cu seamă. Deşi nu se încadrează câtuşi de puţin în tradiţia scolastică a interpretării mozartiene, versiunile lui Augustin Dumay sunt vii şi atrăgătoare. Ori, poate tocmai de aceea.

În schimb, în Sonata pentru vioară şi pian în sol major, redată împreună cu pianistul francez Jean-Bernard Pommier (al doilea invitat al Orchestrei Valone de Cameră, la rândul lui şi dirijor, în paralel), Dumay respecta cu stricteţe linia stilistică mozartiană consacrată. Şi de această dată muzica suna la fel de convingător - apanajul artiştilor autentici.

Despre Jean-Bernard Pommier se poate spune că e un interpret atipic, compatrioţii săi îl consideră "un artist rebel faţă de ordinea stabilită". Preferă calea ascezei şi a disciplinei în locul notorietăţii consumiste. Louise de Vilmorin, prezentându-i primul disc, îl caracteriza astfel: "J.B. Pommier pulverizează obişnuinţele". În sala Ateneului, Concertul nr.9 pentru pian şi orchestră "Jeunehomme" a încununat o seară muzicală excepţională. Mozart-ul pianistului francez era unul esenţial, misterele şi ambiguităţile omeneşti din muzică rezonau cu fervoare în conştiinţa ascultătorilor sensibili. În cadrul unei forme fixe (precum sonetul în literatură), Pommier reuşeşte să se exprime în cel mai personal mod cu putinţă. El continuă linia pianiştilor de mare anvergură, cei ce descoperă muzica dincolo de semnele înscrise în partitură.

Singura notă dizgraţioasă a creat-o publicul, altul decât cel al concertelor obişnuite. Orchestra valonă a aşteptat încremenită pe scenă cel puţin un sfert de ceas după ora de începere pentru ca lumea să-şi ocupe locurile în sală. Impertinenţa românilor cu bani nu ţine seama de rigorile unui concert de mare ţinută artistică. De altfel, mulţi dintre ei nici nu s-au sinchisit de muzică, au aşteptat sfârşitul ca să se poată îndopa cu gustările, prăjiturile şi vinul servite cu generozitate în holul Ateneului.