Pelicula este alb-negru şi pare filmată cu o cameră veche, de 8 mm, pentru amatori. Într-o pădure, lîngă o cabană improvizată, o fată sapă o groapă. Vîrsta ei este indefinită. Poate avea 12 ani, dar şi 20... Ea găseşte o carte cu foi albe, nescrise, care are pe copertă portretul unei fete ce seamănă suspect cu eroina noastră. Brusc, paginile albe ale cărţii "se scriu singure", dînd frîu liber unei poveşti halucinante. Povestea o ia înaintea realităţii în care fata şi cartea misterioasă devin eroii principali.
În carte, literele formează cuvinte, care la rîndul lor fac propoziţii, iar acestea umplu paginile magice, dînd naştere unei poveşti care ghidează realitatea. Se face că fata ia un tren către marele oraş, cu zgîrie-nori, trafic şi perdele de fum. Oraşul este zugrăvit ca o metropolă interbelică, cu maşini din epocă şi cu bărbaţi în costume şi femei în taioare Dior. Muzica este tensionată, vocea solistei, stridentă.
În film sînt inserate imagini jurnalistice, la fel ca în documentarele de propagandă de acum cîteva decenii. Fata intră cu cartea fermecată în clădirea impunătoare a unei edituri. Imaginile devin color. Editorul fascinat de povestea cărţii o trimite direct în tipar. Maşini cu imense roţi dinţate, mecanisme poetic-distrugătoare desprinse parcă din povestirile SF de acum jumătate de secol, multiplică această carte în nenumărate exemplare. Oamenii oraşului o citesc pe nerăsuflate. Imaginile din film sînt referinţe la trecutul marilor metropole, în epoca reproducerii mecanice a informaţiei. Revoluţia electrică şi apoi cea digitală aveau să vină ceva mai tîrziu.
Fascinat de succesul cărţii, editorul şi fata prezintă povestea de succes a unui producător de spectacole, poate de pe Broadway, care, fără să ezite, apasă pe un buton, iar povestea devine un music-hall în care protagoniştii sînt cópii ale celor doi eroi ai noştri. Scena, cu public, carte, editură, editor şi fata care cîntă, devine realitate care la rîndul ei "priveşte" spre un spectacol pe o scenă şi cu actori, cópii de rangul doi ale personajelor. Cu fiecare copie, cartea devine tot mai mare, astfel încît fetei fără vîrstă îi vine tot mai greu să o ţină în braţe. Fiecare scenă este element de decor dintr-o alta mai mare, care la rîndul ei repetă povestea cu personaje şi decoruri tot mai artificiale şi colorate strident. La un moment dat, versurile din cîntecul fetei o iau înaintea poveştii din carte, care, miraculos, îşi pierde textul. Cuvintele tipărite se şterg cu o mare radieră invizibilă, atît în cartea de pe scenă, cît şi în nenumăratele cópii din mîinile oamenilor oraşului. Cărţile albe sînt aruncate în stradă, toată povestea de succes se năruie ca un castel din cărţi de joc. Editorul se transformă într-un copac, iar în final cartea este smulsă din mîinile fetei de către o vegetaţie mişcătoare. Ciclul se închide, cartea ajunge din nou în natură, unde, într-un viitor, o altă fetiţă fără vîrstă o va descoperi şi va urma povestea...
Filmul s-a terminat... Exploziile din creierul meu mi-au îngheţat gîndirea pentru o seară... Regizorul este Michel Gondry, iar povestea şi muzica au fost create de Björk...