Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Sub ochii tăi - Bilanţ teatral 2006


Suplimentul de cultură, decembrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De fiecare dată cînd mi se cere un bilanţ teatral intru în vrie, pentru că îmi dau seama că trebuie să fac o sinteză. Ce să dinamitezi mai întîi dintr-un teatru care îşi semnează în fiecare săptămînă condamnarea la moarte? Dintr-un teatru care produce în cea mai mare măsură avortoni, spectacole de o flagrantă inutilitate?

Anul teatral 2006 seamănă cu o prună fleşcăită. Sînt atît de puţine spectacolele care merită, cu adevărat, o dezbatere, încît mostrele de inepţie cu bugete enorme înghit tot. Teatrele-stupuri mizează în cea mai mare parte pe regizorii cu nume, pe mierea cu certificat de garanţie, pentru că e mult mai riscant să-ţi asumi debutanţi şi să investeşti în ei. Singurul teatru din Bucureşti preocupat să dea o direcţie celei de-a doua săli este Teatrul Mic, care a focalizat sala de la Foarte Mic pe montarea unor texte contemporane. Dacă există un manifest pe care spectacolul românesc ar trebui să-l susţină, atunci e vorba de propunerea unui teatru dezintoxicat, un teatru cură de realitate contemporană, care să iasă din cercul vicios al dictaturii metaforizării continue. Un teatru care să nu facă abstracţie de ce şi unde trăieşte, care să nu-şi fenteze timpul. Derapajele şi dopajele au cel mai mare grad de emergenţă în spectacolele româneşti. Derapaje de la spaţiul nostru cronologic şi dopaje cu artificii, cu soluţii superficiale de compromis. Actorul român - există desigur şi excepţii (actorii din Discipolii, regizat de Tompa Gábor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, cei din joi.megaJoy - Teatrul Odeon şi Inimi cicatrizate - Teatrul Naţional Constanţa, Compania Ovidius din Constanţa, regizate de Radu Afrim, din Vremea dragostei, vremea morţii - Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu, regia Radu Alexandru Nica) - îşi foloseşte prea puţin corpul şi joacă doar cu cuvîntul. De unde şi revolta penibilă şi defazată împotriva limbajului dur pe scenă. Interpretarea se bazează în cea mai mare parte pe sensul replicii, nu pe toate straturile dramatice din spectacol. Mai grav decît atît, alegerea unui text nu are aproape nici o motivaţie de parcurs estetic (nu înţelegi de ce un regizor a optat pentru o piesă, şi nu pentru alta), iar asumarea lui devine şi ea întîmplătoare. Din acest aleatoriu, teatrul românesc iese cu greu. Şi nici nu prea are cum să iasă atît timp cît prea puţini oameni îşi pun întrebări atunci cînd se apucă de un spectacol. Pînă la urmă, şi festivalurile nu fac altceva decît să aducă în prim-plan inerţia evidentă.


Vremea dragostei... funcţionează organic la toate nivelurile

Într-un top personal al anului 2006, plasez pe primul loc Inimi cicatrizate de Max Blecher, pentru bombele din corpurile jupuite de boală, pe care Afrim reuşeşte să le facă să explodeze sub ochii noştri. Ce sînt, de fapt, aceste bombe? Tensiunile erotice mocnite. Inimi cicatrizate e spectacolul pasiunii din corpuri care îşi tasează boala. Radu Afrim corporealizează excelent fragilitatea unor invalizi senzuali care îşi rup ghipsul ca să se atingă, care sînt în stare să ţîşnească prin el ca printr-un parbriz. Ghipsul e al doilea corp. Corp permanent sau temporar care nu-şi inhibă nici o clipă purtătorii. Dimpotrivă, îi provoacă să-şi expulzeze amorţeala. Boala creează un cod comun de supravieţuire. În comunitatea condamnaţilor la orizontală (tuberculoza osoasă înveleşte trupurile într-o carcasă care doare pe dinăuntru mai mult decît pe dinafară), nevoia de a iubi şi de a fi iubit calcă în picioare neputinţa. Afrim transformă sanatoriul într-un cîmp vizual pasional. Ghipsurile se freacă unul de altul, atingerile sînt convulsive, picioarele trepidează ca nişte arcuri, iar clipa dinaintea morţii e un halucinant hohot de rîs. Erotismul are o "carne dramatică" atît de fierbinte, încît sfărîmă orice handicap. E interzis să nu poţi atunci cînd singura şansă e să nu ai limite. În spectacolul regizat de Afrim, ghipsul, pielea şi patul compun o unică instalaţie corporală.

Partea a treia din Vremea dragostei, vremea morţii de Fritz Kater, regizat de Nica, e şi ea o instalaţie de trupuri alienate. Zorii apocalipsei mijesc, corpurile obosesc, vitalitatea se epuizează ca o bucată de carne îmbătrînită. Vremea dragostei... e construit pe principiul diseminării unei viziuni corale, principiu folosit de Nica şi în Agamemnon. Prima parte din Vremea dragostei... e imaginea comunismului în variantă infantil retorică. Comunismul celor care, adolescenţi fiind, nu percep decît partea soft a unui regim bătătorit hard. A doua parte e o istorie de familie care scanează despărţirile iminente, impuse de lipsuri comuniste autoritare. Iar a treia parte este un scenariu psihedelic în care corpurile, tînjind după o iubire dementă, se izbesc unele de altele ca nişte becuri încinse. Conceptul scenografic al lui Andu Dumitrescu şi coregrafia frîntă imaginată de Florin Fieroiu fac din Vremea dragostei... un spectacol care funcţionează organic la toate nivelurile.

De Miruna Dinu, studentă în anul IV la UNATC, cu siguranţă veţi mai auzi. Spectacolul ei de absolvenţă, Fotografii explicite de Mark Ravenhill, are o calitate esenţială: decupează abil protestul unor utopişti stîngişti disciplinaţi de cursul firesc al lumii, de noua ordine consumistă, şi filtrează emoţiile însinguraţilor obsedaţi de iubire. Cine iubeşte moare sau fuge mîncînd pămîntul.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer