Câteva dintre filmele americane esenţiale sunt făcute de regizori englezi. Gândiţi-vă numai la Hitchcock. De-a lungul timpului, Marea Britanie a fost o venă nesecată pentru sângele proaspăt atât de râvnit de vampirii hollywoodieni. Anglo-saxonii naturalizaţi au adus, nu de puţine ori, un suflu nou unei cinematografii prea înţepenite într-o formulă.
E mai bine de un deceniu de când Four Weddings and a Funeral a devenit un fenomen în întreaga lume. Acum, pelicula e considerată drept cap de pod în aşa numita renaştere a cinematografiei englezeşti. Dar drăgălaşa comedie n-a avut numai merite. La bine şi la rău, l-a introdus lumii pe Hugh Grant - care va fi starul unor filme simultan adorate şi hulite ca Notting Hill sau Love Actually - şi a portretizat Marea Britanie ca pe o ţară de îngălaţi şarmanţi cu păr de pudel şi o provincie de un verde orbitor. A dat startul unui nou val de filme şi staruri care, de atunci, păstrează cinematograful britanic în centrul atenţiei internaţionale. Actorii sau filmele "made in UK" nu sunt singurele proprietăţi "hot" care au început să se exporte pe bandă rulantă. Tineri regizori extrem de promiţători au început să fie curtaţi de studiourile hollywoodiene, care au riscat să le dea pe mână bugete importante pentru a revitaliza tot felul de genuri obosite.
Atunci când ai nevoie de un dram de transgresivitate, stil şi atitudine, ar fi bine să-i chemi pe englezi - pare a fi motto-ul mahărilor industriei de film. Istoria "englishmen-ilor in LA" e una contorsionată, complicată şi nu întotdeauna fericită. Mulţi dintre cei mai importanţi cineaşti englezi care au lucrat peste ocean au sfârşit prin a fi asimilaţi şi storşi de sistem, dovadă că, deşi britanicii au reputaţia că sunt foarte buni la asta, nu e totdeauna uşor să echilibrezi exigenţele comerciale cu libertatea de expresie. Carierele lui Terry Gilliam (care se consideră englez sadea, chit că s-a născut în America) sau Ridley Scott sunt exemplare în acest sens. Dar din Marea Britanie nu sunt importaţi doar "cineaşti", ci şi buni meşteşugari. Cine ştie care sunt obsesiile de autor ale lui Mike Newell? Şi cui îi pasă, atâta timp cât ne-a dat unul dintre cele mai entertaining gangster movie yankee - Donnie Brasco? Până şi la nivel de (semi)artizanat, insularii pare a sta mai bine.
Dar să revenim la autori. Doi dintre cei mai celebraţi regizori englezi ai noului val, care fac istorie la Hollywood, sunt Sam Mendes şi Christopher Nolan. Ambii, deşi au lucrat în registre diferite, au făcut în special poveşti profund americane. După American Beauty, Mendes ne-a livrat crepuscularul Road to Perdition, populat cu gangsteri, amplasat în epoca Marii Crize economice şi inspirat dintr-un roman grafic american cult şi, mai recent, Jarhead, un soi de Full Metal Jacket pentru o nouă generaţie, despre absurdul război din Golf. Britanicul Nolan a fost adus pentru a energiza şi a picta un look mai respectabil uneia dintre cele mai obosite francize americane. Cine ar mai fi crezut că Batman ar fi putut fi salvat de la pieire? A fost nevoie de super puterile unui outsider, cunoscut pentru thriller-urile sale cerebrale, ca să transforme Batman Returns, dacă nu în cel mai reuşit capitol din serie, măcar în cel mai aproape de spiritul benzilor desenate care l-au inspirat. Pe un minat teren american, cei doi par a se descurca mai bine decât nativii. Să fie asta datorită talentului, a faptului că ochiul de străini îi ajută să fie mai perspicace? Îi ajută background-ul lor cultural să privească în jur cu mânie, dar şi cu detaşare şi să fie cu mult mai puţin deformaţi de codurile politic corecte?
Dincolo de speculaţii, e un fapt cert: puţini regizori autohtoni şi-ar fi asumat riscul de a aborda frontal unul dintre cele mai delicate şi mai explozive subiecte americane ale istoriei recente - 9/11. Nu şi Paul Greengrass. Sub mâna lui, o pură tragedie americană (povestea avionului care trebuia să sfârşească la Washington, dar ai cărui pasageri au avut curajul să lupte împotriva teroriştilor) a devenit United 93, peliculă considerată în cvasi-unanimitate o capodoperă. Unii obiectează că, mai nou, parteneriatul anglo-american prinde contururi de dependenţă. Şi că, deşi piaţa pentru regizorii şi actorii englezi e din ce în ce mai vibrantă, e prea mare nevoie de suportul american. Chiar şi un succes foarte britanic precum The Hitchhiker's Guide to the Galaxy a fost finanţat şi distribuit de Disney. Dincolo de disputele naţionaliste, pentru noi, spectatorii, această simbioză e perfect satisfăcătoare atâta timp cât avem parte de filme bune.