Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Spectacolele de teatru ale anului 2006


Dilema Veche, ianuarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cel mai bun spectacol sînt... mai multe, dispersarea exprimînd fireşti diferenţe de gust. Aproape toate sînt spectacole care au dat naştere unor polemici în paginile ziarelor sau pe la colţuri, sentimentul adoraţiei a avut a face faţă refuzului de a valida sensibilităţi, procedee, viziuni. Argumentele alunecă pe suprafaţa discuţiei: de fapt, creatorii de teatru renunţă la "public", în general, şi îşi caută un public specific, persoane pregătite intelectual şi emotiv să primească un mesaj adecvat pregătirii şi sensibilităţii lor intelectuale. Au dreptate autorii lor: nici la cîrciumă nu te aşezi la masă cu oricine, doar pentru că e un loc liber la masă. Din păcate, critica nu e cu un pas în faţa acestui fenomen, cronicile, atîtea cîte mai există, înregistrează, laudă, înjură în cuvinte atît de meşteşugite încît uneori e mai complicat să înţelegi cronica decît spectacolul. Se simte nevoia unei viziuni integratoare, a unei fotografii din elicopter, a desluşirii tendinţelor comune, posibil de enunţat şi după ce purtătorii diverselor programe etice sau estetice se ceartă între ei. Spectacolele recomandate în această pagină merită să fie văzute. Chiar dacă nu o să vă "placă", dialogul propus vă va stimula, veţi pleca mai inteligenţi decît aţi venit.

Sageata Purificare de Sarah Kane, regia Andrei Şerban, Teatrul Naţional din Cluj
Andreea Dumitru

Judecînd după reacţiile stîrnite de Purificare, nici Sarah Kane nu scapă, iată, penibilului tangaj prea devreme - prea tîrziu care defineşte atît de bine climatul teatral românesc din '90 încoace. Deşi tradusă prompt, Blasted, prima ei piesă nu a lăsat vreo urmă în repertoriile autohtone, după cum nici 4:48 Psychosis nu a făcut valuri, mult mai tîrziu, la Teatrul ACT. În schimb, întîlnirea lui Andrei Şerban cu un text precum Purificare a reuşit să scurtcircuiteze percepţii. De la Oedip-ul aceluiaşi regizor, nu am mai avut spectacol atît de viu comentat, detestat, revendicat. Faptul în sine valorează enorm într-un mediu teatral diluat şi afazic. Mai mult, spre deosebire de alte cîteva montări hors du commun din 2006 - voi numi doar Elizaveta Bam a lui Tocilescu şi, nu doar de dragul contrastului, Telefonu', omleta şi televizoru a lui Alexandru Dabija -, Purificare mai are o calitate rară: nu închide cu brio un drum, oricît de riscant şi ingenios estetic, ci anunţă pentru prima dată un dialog productiv - fie şi unul al autodelimitării prin negaţie - cu noua generaţie de regizori. Coerenţa spectacolului rezidă exact în ceea ce pare să-l fragilizeze: echipa de actori - constituită "ad-hoc", dar cea mai performantă din cîte am văzut în ultima vreme; rupturile stilistice - cînd atrocitate tratată à la légère, cînd ingenuitate dublată de sentimentalism "ieftin"; ritmul, deliberat lent, dar extrem de dens - evident, un ritm al acumulării de energie, nu al risipei. Suferinţa-limită descrisă de Sarah Kane - în fond, infernul înseamnă să nu mai iubeşti - poate da contactului cu acest text turnura unei "personal affair". Purificarea lui Andrei Şerban ţinteşte însă mai sus: frizează, poate, scandalul, în datele de suprafaţă (vizualizarea torturii, şocul nudităţii, inconfortul marginalităţii), dar înglobează o dimensiune mistică profundă şi mediază - fără vorbe mari - o experienţă metanoică.

Sageata Copilul îngropat de Sam Shepard, regia Vlad Massaci, Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov
Alice Georgescu

Cel mai bun spectacol pe care l-am văzut eu în România anul trecut a fost, de fapt, un spectacol din Ungaria: Ivanov de A.P. Cehov, montat de Tamás Ascher la Teatrul "József Katona" din Budapesta şi invitat la Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti. Mi s-a părut foarte bun pentru că piesa (a cărei desfăşurare fusese mutată, după cum sugerau costumele şi ilustraţia muzicală, în prima parte a anilor '60) era "citită" scenic inteligent, sensibil şi coerent. O lectură ce amănunţea deruta personajului titular (un "om fără calităţi", obosit de viaţă şi de propria lui lipsă de entuziasm), exprimînd - cred - deruta intelectualului depăşit de realitatea socială (şi politică: a nu se uita că în 1956 în Ungaria a avut loc o revoltă anticomunistă sfîrşită tragic şi urmată, altminteri, de boom-ul economic care se "abătuse" asupra întregii lumi), deruta individului onest, dar slab, capabil cîndva de mari avînturi sufleteşti, dar eşuat într-un fund de provincie iremediabil închis şi meschin. Iar dimensiunea "ideologică" a montării era susţinută şi argumentată printr-o analiză atentă a dimensiunii umane a personajelor, o analiză milimetrică - aş zice - împinsă pînă la cruzime aproape, şi care izbutea să descopere şi să expună concomitent sublimul şi ridicolul fiinţelor din acea lume - din această lume. La desăvîrşirea acestei analize contribuiau toate cele ce se vedeau şi auzeau pe scenă: decorul, costumele, luminile, coloana sonoră - dar în primul rînd, fireşte, actorii; nişte actori perfect antrenaţi, care evoluau impecabil şi "ca solişti", şi "în echipă", etalînd o actorie pe care aş numi-o, pur şi simplu, de calitate superioară.

Ei bine, acest spectacol foarte bun mi s-a părut şi cel mai bun prin contrast cu nouăzeci şi nouă la sută din mizanscenele româneşti ale anului 2006 (şi nu numai). Dacă însă ancheta are în vedere, în mod drastic, exclusiv producţiile autohtone, aleg Copilul îngropat de Sam Shepard, montat de Vlad Massaci la Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov. Pentru că seamănă cel mai mult cu spectacolul maghiar.

Sageata Inimi cicatrizate de Max Blecher, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional din Constanţa, Compania "Ovidius"
Mihaela Michailov

Inimi cicatrizate e spectacolul extremelor. Tuberculoza osoasă - boală contorsionantă, care te încremeneşte în fîşii de ghips - şi pasiunea răvăşitoare, detonată în sanatoriul de la Berck, sînt împinse de Radu Afrim în zona senzorialului dramatic. Tăieturile pe os afectiv se fac fără nici un fel de anestezie. Corpurile sînt tărgi de carne vie care încearcă să se ridice în capul oaselor ca să se poată atinge. Iubirea devine singura boală contagioasă din spectacol, iar dependenţa de ea este psihedelică. Comunitatea bolnavilor întinşi pe paturi, care au ataşate oglinjoare, formează un fel de underground al vieţii obişnuite. La Berck, timpul trece prin corp. Fragilitatea e sursa instalaţiei bolii concepute de regizor. Afrim dezvoltă pe orizontală ghipsul-pe-corpul-din-pat. Vitalitatea bolii, demenţa cu care din suferinzi ţîşneşte prin ghips iubirea dau spectacolului o tensiune de contrapunct extraordinară. Cu corpul împăturit în ghips, bolnavii trăiesc la limita morţii sfidate halucinat. Rîsul convulsiv al lui Quintonce înainte să moară, bucuria cu care Eva (copil îmbătrînit printre "salopete" de ghips - excelentă Lana Moscaliuc în rolul acestei îngrijitoare cu degete scîlciate) scoate din şorţ minuscule gramofoane de ghips sînt doar cîteva flash-uri <>nobr>dintr-o lume obsedată să fure vieţii cît mai multe clipe pline. Crusta exterioară încearcă să-i reducă pe toţi la corpuri-legumă. Pe dinafară corp tare, pe dinăuntru corp vulnerabilizat, moale pînă la descompunere, pînă la transformarea în corp-zdrenţe afective. Slabii lui Afrim - complex vizual în care regizorul investeşte enorm în toate spectacolele sale - oricît de storşi de viaţă ar fi, au forţa perforării obstacolelor. Pe ei, supravieţuirea îi maturizează.

Sageata Elisaveta Bam de Daniil Harms, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul "Bulandra" din Bucureşti
Cristina Modreanu

Avem un avangardist dedicat în teatrul românesc, un fel de Robert Wilson sută la sută românesc, dar în mod ciudat ne e destul de greu să-l identificăm ca atare, tocmai fiindcă e greu de inclus în vreo categorie, fiind el însuşi una: "categoria Alexandru Tocilescu". Ceea ce mă fascinează pe mine în opera lui Tocilescu este libertatea deplină pe care şi-o ia artistul, provocarea ce vine firesc din creaţia lui, fără ca autorul să se fi chinuit să o construiască în termeni epatanţi. Iar provocarea autentică e un lucru rar în lumea (artistică) de azi. În plus, Tocilescu se comportă ca un artist al lumii, refuzînd să-şi "acordeze chitara" după ritmurile de la Bucureşti, nu întotdeauna foarte noi, şi inovînd prin raportare la propriile criterii. Nu toate spectacolele create de el produc impresii la fel de puternice, dar cea mai nouă producţie semnată de Alexandru Tocilescu, Elisaveta Bam, la Teatrul "Bulandra", este, după mine, evenimentul anului teatral care tocmai s-a încheiat şi asta fiindcă reuşeşte să spargă un număr fără precedent de bariere. Decorul suprarealist, imaginat de Dragoş Buhagiar, urmează un desen fantastic, punîndu-se în acord cu melanjul muzical alcătuit de Irinel Anghel în dispreţul oricărei reţete. În plus, are actori calificaţi pentru Broadway: care joacă, dansează şi cîntă impecabil - Crina Mureşan, Vlad Ivanov, Virginia Mirea, Mihai Constantin, Şerban Cellea, cărora li se alătură Irina Petrescu. Rezultatul este un spectacol deconcertant, ce dă peste cap toate prejudecăţile, instalîndu-se definitiv în memoria spectatorului, fie că acesta este unul ajuns pentru prima dată la teatru, sau deja sătul de experienţe mai mult sau mai puţin reuşite în materie. Şocant în sensul bun al cuvîntului, cu un conţinut sofisticat aşezat într-o formă mai mult decît îndrăzneaţă, spectacolul Elisaveta Bam are un singur defect: e cu cîţiva paşi înaintea mişcării teatrale în mijlocul căreia a apărut. Totuşi, el este semnul că bătaia de inimă a avangardei româneşti încă se mai aude.

Sageata Inimi cicatrizate de Max Blecher, regia Radu Afrim, Teatrul Naţional din Constanţa, Compania "Ovidius"
Iulia Popovici

Unii oameni îşi joacă la cărţi averea, cariera sau nevasta. În Inimi cicatrizate, Isa joacă pe zile din viaţă, zile cîştigate, pe trişate, din viaţa infirmierei Eva. Care infirmieră numără şi ea, pe degetele-i strîmbe de boală, zilele care-o despart de-un gramofon mult prea iubit. Eva nu mai e seaca infirmieră cu nume biblic din romanul lui Blecher: în ea se amestecă bătrîna cu un fiu internat la sanatoriul de boli osoase de la Berck ("Ai abces?", "E fistulizat?"), blînda Celina, soră de pescar şi îngrijitoarea Isei, Eva însăşi şi pasagere personaje secundare blecheriene. Are o minte de 10 ani şi o inimă pe măsură. Necicatrizată. Singura inimă care mai poate sîngera. Căci inima lui Emanuel se strînge în ţesuturi moarte mai repede decît vertebra-i atacată de tuberculoză osoasă, iar Ernest cel sănătos, vindecat, condamnat la veşnica purtare a unei platoşe de ghips, şi-a împlătoşat şi sufletul pentru lupta cu marea lume a celor sănătoşi. Lecţia lui Solange, fostă bolnavă, fostă iubită: cei cu inimi necicatrizate sînt sortiţi la moarte prin exsangvinare. Lecţia lui Quintonce, fost amant, mereu bolnav: corpul uman, cea mai fragilă materie a universului, nu-i poate niciodată supravieţui unei inimi refugiate într-un ciob de vertebră. Lecţia Isei, poezia unei flori de putregaiuri: să nu-ţi joci niciodată inima la cărţi, cine-o cîştigă o va păstra dincolo de moarte. Lecţia Wandeskăi, prinsă între aici, printre tuberculoşi, cărora nu le mai e teamă de bolile sufletului, şi acolo, printre sănătoşii asasini cotidieni: viaţa e în acel loc în care inimii tale cicatrizate îi răspund cicatricile altei inimi. Lumea lui Radu Afrim: tarată de bolile trupului, luptîndu-se cu nevoia vitală de a iubi şi supravieţui (morţii şi iubirii). Inimi cicatrizate nu e cel mai bine jucat spectacol din România şi nu e nici una din acele montări care copleşesc prin măreţie. E un spectacol făcut din mici detalii (la fel de mici precum gramofoanele Evei) care emoţionează pînă la sînge. E spectacolul unui om care vrea să iubească şi nu poate. Pentru că, la fel ca mulţi dintre noi, are o inimă prea plină de cicatrici ca să mai poată sîngera.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer