Scandalul Puiu vs. CNC apare într-un moment bun pentru noul val de cineaşti români. Cel mai bun moment de cel puţin 17 ani încoace. Pornind de la o critică unanim pozitivă pînă la un public din ce în ce mai interesat (de exemplu A fost sau n-a fost? a avut 40.000 de intrări în Italia, probabil la fel sau mai multe vor fi în Franţa), fenomenul capătă amploare şi în trena lui se construieşte indirect un "brand de ţară". Din România se exportă cultură, fără ca statul să ştie asta, fără ca el s-o încurajeze. Mai mult, cinematografia nu este o prioritate. Prioritară rămîne exportarea culturii scrise, lucru admirabil, dar care cere eforturi mai mari şi care aduce rezultate în timpi mai lungi. Dar dată fiind situaţia creată prin talentul universal a 3-4 regizori şi tot atîţia producători, nu cumva în politica autohtonă culturală trebuie modificat ceva?
Scandalul, dincolo de jocul de orgolii (Puiu cel mare şi Şerbănescu cel lichea), demonstrează că niciodată cinematografia nu poate fi prioritate culturală naţională. Dar ea poate deveni altceva: o industrie. O industrie ca oricare alta, cu investitori, cu o infrastructură (care pe jumătate este: casele de producţie mari; din păcate, lipsesc cinematografele şi alte metode de vizionare, alternative), cu profituri, eşecuri etc. Cu alte cuvinte, tot ce înseamnă bani de la stat trebuie refuzat. Orice legătură cu vreo instituţie trebuie ruptă. CNC-ul - ori desfiinţat, ori transferat la AFCN. Regulamentele CNC nu se pot schimba, pentru că nu poţi aduce un singur set de reguli pentru două vîrste diferite ale cinematografiei. CNC a fost un compromis de fiecare dată şi, după ce regizorii contestatari şi-au cîştigat greu finanţările, au tăcut. CNC trebuie desfiinţat pe timp de pace şi construită o instituţie care să verifice nu talente, ci proiecte.
Dar cum putem construi această instituţie cîtă vreme nu există nici măcar un specialist în design instituţional? Nu există jurişti specializaţi în drept intelectual sau manageri sau oameni de PR care să administreze un nou CNC. Problema e din ce în ce mai acută: avem norocul primei generaţii (sau grup, dacă vreţi) de cineaşti internaţionali, exemplari ca scenarişti, regizori, producători (au făcut singuri filme de la momentul 0 pînă în seara premierei), dar nu avem suportul să se dezvolte. Ratăm poate cea mai mare şansă culturală din perioada interbelică încoace.