C.N.C.-ul faţă cu Revoluţia Puitocalie

Râzi tu, râzi, Harap Alb, dar oricum ai lua-o, curăţenia se impune şi, mai devreme sau mai târziu, se va face. Deşi aparent stins, recentul scandal nu e decât o etapă pe drumul asanării cinematografiei de epave şi ciurucuri - în ciuda trecătoarei victorii a sistemului - căci nivelul la care au ajuns factorii negativi (neruşinare, necinste, incompetenţă, amoralitate, nonvalori) în C.N.C., şi într-o proporţie covârşitoare a cinematografiei româneşti girată de acest for, a devenit intolerabil, inadmisibil şi imposibil.

Nici nu e de mirare că lucrurile stau astfel, dacă adăstăm să observăm puţin evo... adică involuţia zisei instituţiuni, în ultimii şaptesprezece ani. Fără a intra acum în detaliile unei recapitulări istorice, e lesne de constatat că situaţia s-a suprapus aproape mimetic peste cele petrecute în planul politic şi economic, la nivel naţional.


Ciolane et circensis

În luna martie a anului 1990, toată floarea cea vestită a filmangiilor români s-a adunat, cu căţel cu purcel, la Sala Palatului, să tragă concluzia. Cum pe-atunci încă mai credeam, ca un tânăr naiv ce eram, în şansa unei reforme, am luat cuvântul şi am atras atenţia că singurul mod de a merge înainte ar presupune o desprindere totală de trecut - un fel de "lege a lustraţiei" a priori sau un alt "Punct 8 de la Timişoara" (care era formulat tocmai în acele zile), cu aplicaţie în industria şi creaţia de filme. Ştiam ce paie-n cap îmi aprindeam, dar mi se cam rupea - nu consideram decât că adevărul trebuia să fie măcar spus, măcar auzit, dacă nu mai mult. Şi, evident, reacţiile prevăzute n-au întârziat să apară. S-a apropiat Piţa de mine şi, gomos, o bălmăjit: "Ce-ai vorbit tu acolo, măi Columbene? Numai prostii ai spus!": (Zizi Bostan, încaltea, a pus copita pe microfon şi a început: "Cum să poţi anula aşa zeci de ani de muncă a unor oameni care-au dat tot ce-au avut mai bun în ei?". Nu peste mult, circul a dobândit dimensiuni apocaliptice: Iulian Mihu, Dumnezeu să-l ierte, o acuza pe Zizi, de la tribună, că mai an îl declarase pe Tovarăşu' Dulea un monument de cultură şi bun-simţ, iar preopinenta, din sală, ţipa la el: "Te dau în judecată!!!" (Cel puţin, Latrinel Coproiu nu s-a mai încurcat cu fineţuri: după ce l-a acuzat pe Valerian Sava că fusese turnătorul redacţiei "Cinema", a început să scandeze solo de la pupitru: "Jos se-cu-ri-TA-TEA, jos se-cu-ri-TA-TEA!!!")

Circ, circ, dar avea o miză - parşiva pâine, căci unde s-a mai văzut circensis sine pane, ba chiar cozonac? Sub comunism, cinematografia ajunsese una dintre cele mai degenerate instituţii - alături de televiziune şi radio, toate trei având impactul maxim asupra aşa-numitelor "mase". Haidamacii ei, în frunte cu garda pretoriană de Nicolaeşti şi Caloteşti, Drăgani, Bostani şi Mureşani, Vitanizi şi alţi guvizi cu veleităţi rechiniene, nu erau deloc dispuşi să dea drumul ciolanului, mărşăluind în pas de defilare alături de compania parlamentarilor, plutonul guvernului şi batalioanele baronilor locali metamorfozaţi din tovarăşi primi în primari liber aleşi şi din preşedinţi de C.A.P. în patroni de S.R.L.

Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit. În deceniul următor, cinematografia română, sub oblăduirea funestului C.N.C., s-a degradat cum nici chiar Ceauşescu nu fusese în stare s-o facă. Rata inflaţiei, devenită endemică şi vertiginoasă de la Văcăroiu-ncoace, a făcut ca sumele absorbite în producţia de filme să atingă proporţii fabuloase, pe care veniturile nu visau să le amortizeze nici măcar parţial. Cu ani în urmă, filmele ceauşiste îşi acopereau, de bine, de rău, costurile, prin difuzare cu pompa, în condiţiile unei pieţe virtualmente lipsite de concurenţă (mai ales că-n ultimii ani se importau mai mult producţii redegiste, iugoslave şi nord-coreene) - un clişeu standard în discuţiile cineaştilor era "milionu'" (de spectatori). Iar milionu' îl făceai sigur - totul era cât de repede reuşeai. Dacă-l adunai rezonabil de prompt, dormeai liniştit şi ştiai că la anu' vei face iar film - şi iar milion. Ca alde Nicolaescu, Saizescu, şi chiar Corjos sau Vitanidis, cu etern reloadaţii lor liceeni şi mărgelaţi. Or, în condiţiile "capitalismului sălbatic" din anii nouăzeci, figura asta nu mai ţinea. Lumea nici nu se mai prea ducea la cinema, prefera filmele live ale clownilor şi dresorilor de dinozauri din Parlament, la televizor, sau spectacolele de happening ale mineriadelor şi mitingurilor. Când îşi aminteau de sălile de pe bulevard, preferau Emmanuelle - până s-au săturat şi de aia, că nici sânii Sylviei Kristel nu stau pietroşi o veşnicie.

S-au încercat, o vreme, timid şi dând cu stângu-n dreptu', câteva formule de revigorare - urlau ecranele de înjurături, sâni, buci, ba chiar şi oarece tentative horror; degeaba. Fosta şcoală românească de cinema, oblăduită de aceiaşi patru Doamne şi toţi patru, Drăgan, Bostan, Saizescu şi Vitanidis, fusese incapabilă să pregătească măcar nişte buni profesionişti, capabili să facă filme meseriaşe - ce să mai vorbim de artişti ai ecranului!

Dar cel mai deprimat fenomen era cel al degradării unor cineaşti care cândva păruseră, sau chiar fuseseră, temporar, foarte buni. Că monumente de impostură ca ăştia patru de mai sus vegetau acum, sau în cel mai bun caz ejaculau Harababuri, Căderi ale Constantinopolului şi Sexy Haremuri, nu era deloc surprinzător. Declinul altora, însă, dovedea că răul măcina mult mai în profunzime - şi că, într-adevăr, acea generaţie condamnată nu mai avea nici o altă speranţă decât ieşirea... prin Sărindar.


Cum s-au dus ei, vai, s-au dus...

Nicolaescu, în urmă cu zeci de ani, făcuse nişte filme istorice şi de acţiune chiar bune. Era tânăr, proaspăt, învăţase meserie până la un nivel meritoriu, şi ştia să fure abil de la alţii. Acum, însă, nu mai fura decât din propriile lui filme vechi, uitase până şi meseria stăpânită cândva, iar mintea i se anchiloza galopant. După o agonie de câţiva ani, începută cu Pentru patrie (1977), îşi trântise pe peliculă cântecul de lebădă cu Noi, cei din linia întâi (ultimul lui film în care mai mişca pe ici, pe colo, câte ceva - 1985), după care intrase în seria zerourilor barate (François Villon, Mircea, Coroana de foc, Oglinda) continuată cu orori imbecile ca Punctul zero, Triunghiul morţii, Orient Express sau "15" - numai spre a deveni mărul (stricat) al discordiei, în onor scandalul de faţă, drept pentru care vom reveni.

Piţa, mai decent, avusese ultimele palpitaţii prin 1980-83, cu Concurs, Pas în doi şi fatidicul Faleze de nisip (norocul lui că măgăreaţa a căzut integral pe capul lui Bujor Nedelcovici, ca scenarist). În continuare, a mai plutit cu estetisme leşinate gen Noiembrie, ultimul bal şi Rochia albă de dantelă, iar după revoluţie, decăderea din Hotel de lux sau Pepe şi Fifi a arătat că şi el îşi mâncase mălaiu'.

Veroiu, Dumnezeu să-l ierte, după ce dăduse cu (V.) roiu', s-a întors, a făcut o ecranizare onorabilă, dar cam searbădă, după Bujor Nedelcovici (Al doilea mesager), şi a încetat din viaţă, urmându-l funest de rapid pe Tatos - un alt regizor de foarte bună calitate care ne-ar fi putut da speranţe în condiţiile unei cinematografii libere.

Nici Mărgineanu - altul dintre cei mai rafinaţi din vechea gardă, care evitase elegant compromisurile şi reuşise chiar nişte biografii superbe (Luchian, Un bulgăre de humă), n-a reuşit să se menţină măcar la acel nivel - poate cel mai simptomatic film pentru declinul lui fiind Faimosul paparazzo.

La capătul liniei păruse să-l impună în sfârşit, cu acuitate şi vigoare, pe Dinu Tănase, care anterior evoluase destul de sigur - dar îi succedase imediat nesemnificativul Emisia continuă, urmat de o pauză de aproape douăzeci de ani, pe care, din nefericire, Damen tango n-a reuşit s-o contrabalanseze... Pauza continuă. Păcat.

În fine, cele mai răsunătoare finaluri de partidă, comparabile cu prăbuşirile unor turnuri (gemene - de ce nu?), au fost cele ale spectaculoşilor aşa-zişi "disidenţi" Daneliuc şi Pintilie.

După arcul superlativ marcat de Proba de microfon, Vânătoarea de vulpi şi Glissando (cu lăudabilul Croaziera printre ele), Daneliuc începuse să dea semne de oboseală în şovăitorul Iacob, pentru a-şi da obştescul sfârşit cu Tusea şi junghiul (1990 - un film care, întâmplându-se să încalece peste două regimuri, a ieşit chiar mai prost decât fusese iniţial) - după care n-a mai putut produce decât insanităţi isterice şi scabroşenii perverse ca A unsprezecea poruncă, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor, Ambasadori, căutăm patrie şi Sistemul nervos. Reieşeau clar câteva lucruri: asemenea lui Nicolaescu, şi Daneliuc stăpânea doar limitat rigorile meseriei - dar, spre deosebire de plagiatorul său coleg, el reuşea să facă filme bune din instinct. Care instinct, se pare, i-a luat-o pe arătură imediat ce a scăpat din chingile ceauşiste, pentru a nu mai reveni niciodată la un mai mare sau mai mic uz al raţiunii artistice.

Oarecum asemănător au stat lucrurile şi cu Pintilie, care nu mai făcuse film încă de la inegalul Reconstituirea (1970 - incomparabil mai slab decât Duminică la ora 6, capodopera lui fără drept de apel). De-a lungul anilor optzeci, Pintilie existase ca noţiune, prin legendele create în jurul misteriosului şi interzisului său De ce trag clopotele, Mitică?. Difuzat în sfârşit după 1989, filmul s-a dezvăluit ca fiind triplu-i...ant (incitant, interesant şi impresionant), de o forţă telurică zdrobitoare care avea câştig de cauză asupra agramatismului cinematografic, şi fără nimic "disident" în raport cu regimul comunist, decât violenţa, sexualitatea şi vulgaritatea exacerbate până la exhibiţionism. Acelaşi exhibiţionism, puţin mai bine controlat, se regăseşte în Balanţa (categoric, cel mai bun film al lui Pintilie după revoluţie, şi cam al treilea în ierarhia întregii sale creaţii), pentru a scăpa însă de sub control în tezist-nihilistul Prea târziu (unde, de altfel, obsesia lui Pintilie de a filma relaxat bărbaţi goi full-frontal, mereu în frunte cu Răzvan Vasilescu, devine de-a dreptul jenantă; poate că unii dintre noi avem alte plăceri, ce ştiu eu...). Oscilaţiile ulterioare, din O vară de neuitat (surprinzător de decent, în comparaţie cu celelalte) şi, mai ales, După-amiaza unui torţionar şi Niki Ardelean, colonel în rezervă, au tras cortina şi asupra lui Pintilie: un fost... nu tocmai dinozaur, ca alde ăilanţii, ci mastodont, să-i zicem - mai apropiat de epoca noastră, dar tot condamnat iremediabil şi menţinut în viaţă doar artificial.


Pisica ruptă şi măgarul pierdut în ceaţă

Cu toate amatorismele, trivialităţile şi desuetudinile lui, Pintilie fusese totuşi, indubitabil, cel mai bun cineast din vechea generaţie. Spre deosebire de Daneliuc, care după 1990 a dat ortu' popii total şi iremediabil, Pintilie încă mai avea, prin toate filmele lui, fulguraţii de vitalitate autentică - până şi în insuportabilul Prea târziu, sau obositul Niki Ardelean... Însă deosebirile dintre ei se mai bazează pe un factor, extrem de important: Daneliuc reuşise să supravieţuiască prin infuzii de capital de la buget - cel puţin pe parcursul primelor lui patru filme postdecembriste, produse de Casa Alpha Internaţional ce cu onor conducea (până la Ovidiu, film ratat complet - adică abandonat înainte de începerea filmărilor - cu mare scandal). În schimb, Pintilie a avut întotdeauna spatele asigurat pe alte căi: casa lui de filme făcea parte din Ministerul Culturii, cu buget separat, iar anii petrecuţi în străinătate îi închegaseră relaţii de afaceri care acum se fructificau în finanţări şi din acele surse.

Foarte interesant - nu-i aşa - că unul dintre cei mai importanţi regizori români contemporani nu are decât o relaţie limitată, şi în nici un caz de dependenţă, cu stabilimentul cinematografic naţional!

Devine şi mai interesant, dacă ne îndreptăm atenţia spre liderul incontestabil al actualei generaţii - Nae Caranfil.

Pentru oricine ar lua la bani mărunţi, sine ira et studio, strict la puricat profesional şi artistic, producţia cinematografică românească de după 1989, E pericoloso sporgersi se confirmă categoric ca fiind cel mai bun film românesc al perioadei, şi unul dintre primele cinci (dacă nu chiar trei... sau două... ale tuturor timpurilor; singurul pe care-l plasez deasupra lui fără a sta un moment pe gânduri fiind Pădurea spânzuraţilor). Numai că...sporgersi are o istorie foarte interesantă...:

În 1990, de bunăcredinţă, Nae intrase în producţie cu scenariul Duminici cu bilet de voie la Casa Alpha, a lui Daneliuc. Onorabilul producător avea pe-atunci un obicei: lua sub aripa-i câte un debutant, numai pentru a-l face să-şi rupă picioarele. De pildă, în 1992, această soartă a avut-o Constantin Brânzei - căruia i s-a luat filmul Dragoste şi apă caldă pentru a-i fi pasat din mers lui Dan Mironescu; mă rog, Brânzei era din capul locului un personaj abulic, şi nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva Daneliuc îl alesese tocmai pe acest criteriu! Iar în 1993, cel vizat a fost însuşi subsemnatul, cu Neînvinsă-i dragostea - film pe care producătorul l-a supt iniţial de fonduri pentru propriul lui Şoapte de amor (ulteriorul Această lehamite), după care a încercat să i-l dăruiască lui... Haralambie Boroş - adică LOL! Cum am reuşit să salvez Neînvinsă-i dragostea şi cât de jumuliţi am ieşit amândoi (autor şi film) din această aventură, e o poveste nostimă dar care nu-şi are locul aici.

Revenind, aşadar - Nae şi-a început filmul cu Daneliuc ca producător. Îi eram regizor secund, aşa că am trăit pas cu pas, alături de Nae, tot ceea ce urmează. Era toamna lui 1990, Petre Roman şi Adrian Severin dăduseră drumul la inflaţie, şi curând suma alocată n-a mai ajuns. Cu vreo două săptămâni înainte de data prevăzută pentru începerea filmărilor, Daneliuc, ca un vajnic "producător" ce era, şi-a pus palma-n cur şi l-a trimis pe Nae (adică pe regizorul filmului!) să facă rost de fonduri! Nae, cuminte, s-a dus şi a început să caute. Şi a tot căutat...

Timpul a trecut, proiectul a murit, iar un an mai târziu, într-un interviu la televizor, Daneliuc îl făcea cu ou şi cu oţet pe Nae Caranfil că "după ce mi-a consumat milioane de lei cu pregătirea, s-a pierdut ca măgaru-n ceaţă, fără să fie în stare nici măcar să înceapă filmările!" Dar timpul a continuat să treacă, iar măgarul s-a întors din ceaţă (adică din Franţa) cu Natalie Bonifaye pentru rolul principal şi fonduri pentru film - care avea să fie E Pericoloso Sporgersi! Ce mai LOL, că ăsta-i LMAOFF în tătă regula!

Şi astfel, cel mai bun regizor român al momentului actual, Nae Caranfil, a reuşit să se lanseze ocolind măgăoaia sistemului autohton de finanţare şi producţie - sau, ca să facem un rapel tot la Daneliuc, rupând pisica-n două. Numai că el a rupt-o pe bune!


A scos sau n-a scos?

N-a scos.
Nici un film românesc de după 1990 nu şi-a scos investiţia.
Până la A fost sau n-a fost?, al lui Porumboiu.
Şi până la Moartea domnului Lăzărescu, al lui Cristi Puiu, a cărui amortizare este ca şi rezolvată, în baza următoarelor luni de distribuţie internaţională.
Nae Caranfil a continuat să lucreze, iar Asfalt tango, Dolce far niente şi, mai ales, Filantropica, deşi mult sub nivelul lui E pericoloso..., rămân, totuşi, printre primele zece filme ale ultimilor cincisprezece ani. În jurul lui, casa se dărâma.

Fatalmente, dinozaurii şi mastodonţii erau condamnaţi. Sergiu, pe care nici chiar în vremurile lui bune nu-l dăduse inteligenţa afară din casă, filma răsuflat mii de explozii băşite la un fel de Mărăşti-Mărăşeşti-Nuştiuceşti. Saizescu şi Mureşan nu mai erau în stare decât de ţâţe goale şi căderi în cur. Daneliuc se zvârcolea cu sistemele nervos şi mai ales urinar atinse de filoxeră, iar Pintilie lungea pelteaua în bucătăriile lui Niki şi Flo. Pe lângă ei, apăreau ciudăţenii de freak-show à la Garcea şi oltenii.

Unui neavizat, sau măcar unui pesimist, i s-ar fi părut că cinematografia română nu-şi mai aşteaptă decât veşnica pomenire - cam dubioasă şi-aia, că n-ai cum să intri-n patrimoniul universal cu filme bune cât să nu-ţi ajungă nici pentru degetele de la ambele mâini, printre sute de Şoimăreşti, Năici, Mărgelaţi şi Mărgelarge. Din fericire, roata se învârteşte, şi tocmai în aceste momente aparent funebre au început să sclipească primele luminiţe...

Se plângeau unii că n-avem filme "de gen", filme "comerciale", mă-nţelegi, care să aducă lumea în sală. Dar, în 2001, a apărut pe ecrane un excelent road movie de suspense, cu story aproape inexistent, un simplu pretext de a construi nişte personaje solide, de a dezvolta cu ajutorul lor o acţiune cine articulată şi antrenantă, şi de a povesti totul cu nerv, vână şi siguranţă, de să stea mâţa-n coadă şi mai multe nu.

Era Marfa şi banii, de Cristi Puiu.

Un alt tânăr încerca să-l imite, numai pentru a rata penibil (Cătălin Saizescu - o fi având ceva predestinat numele ăsta? - cu Milionari de weekend). Dar n-a trecut mult, şi formula a fost reluată la fel de onest, într-o altă poveste oarecum similară - doi amărâţi care trebuie să adune-n douăzeci şi patru de ore mii de dolari pe care-i datorează unui bulibaşă - şi pân-la urmă, se lasă pe muritelea; pe muritelea nasol! Simplu şi clar, povestit tulburător, cu tuşe paranoice, într-un stil tăios, iar pe final îţi vine să-ţi iei lumea-n cap - în sens bun, da' tot în cap!

Furia, de Radu Muntean.

Şi diverse scurt-metraje. Bune, dom'le! Bune, brici! Fatalitatea a făcut ca autorul unora dintre ele, Cristian Nemescu, să moară absurd la numai douăzeci şi şase de ani.

Dar, între timp, Cristian Mungiu ieşea (şi ne scotea) din ceaţă la rândul lui, cu Occident. Încerca Napoleon Helmis o chestie, cu Italiencele, şi nu-i reuşea - nu c-ar fi fost el prost, dar prea se ambiţiona să le spună pe toate de la primul film (boala debutanţilor, ce vrei!) În schimb, Tudor Giurgiu, în pofida unor neîmpliniri vizibile, vădea calităţi importante şi certe, cu Legături bolnăvicioase (aici era invers, n-avusese curaj să dezvolte materialul atât cât ar fi trebuit!) Până şi Cătălin Mitulescu, atât ca regizor (cu Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii) cât şi ca producător (cu Ryna Ruxandrei Zenide), rata decent, nu obscen, cum făceau aproape simultan unele bizarerii bipede (cred) ca Nichituş şi Mureşan, cu... scuze, dar mă codesc să menţionez titlurile respective în acelaşi paragraf cu cele de mai sus; ştiţi dumneavoastră despre ce e vorba.

Nu peste mult, în sfârşit, miracolul se întregea: autorul onestului Marfa şi banii ne răsturna pe toţi pe spate cu incredibilul Moartea domnului Lăzărescu - astfel cineastul şi pictorul Cristi Puiu dovedind că ştie să facă atât film comercial, cât şi film de conţinut (evit să folosesc demonetizatele şi abulicizatele etichete "film de artă" şi "film de autor"). Evoluând pe coordonate similare, Radu Muntean trecea de la violenţa mahalalelor şi tensiunea terorii compacte, la analiza socială crudă, sub semnul fatalităţii, filmată la un nivel aproape experimental, din Hârtia va fi albastră. Şi, în sfârşit, micuţul şugubăţ Corneliu Porumboiu dădea peste cap o lume-ntreagă, de la Vaslui pân-la Paris (unde ziarele titrau «Il est fou, ce Roumain!») cu acel act de curaj de-a dreptul demenţial, de care ar fi fost în stare numai un artist pe deplin conştient de puterile lui, acel film pe care nu voi obosi să-l caracterizez decât ca fiind inteligent, inspirat şi de bun gust, acel unic şi irepetabil A fost sau n-a fost?.

Primul film românesc de după revoluţie care şi-a scos banii. (Şi, cu voia dumneavoastră, al doilea ca valoare, după E pericoloso sporgersi - pe care aş spune că-l bate la fund prin episodul său principal, talk-show-ul, dar rămâne totuşi în urma lui din cauza ezitărilor din secvenţele anterioare şi finale; filmul lui Nae este, totuşi, mult mai bine legat de la cap la coadă.)

Ca atare, aş spune că în momentul de faţă cinematografia română se numeşte Nae Caranfil, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean - urmaţi de Tudor Giurgiu, Cristian Mungiu, chiar şi Cătălin Mitulescu şi Ruxandra Zenide.

Acesta este... nu, nu-mi plac prăfuielile gen "noul val". Acesta este prezentul.

Trecutul?
A fost sau n-a fost?
De scos, şi-a scos, că de... Am arătat cum stătea treaba.
Dar de fost...
Sorry.
Nope.


Şliţul din plic

Acestea fiind zise, dragi tovarăşi şi pretini, aşa se pune problema în privinţa actualului scandal (mamă, ce-mi place cuvântul ăsta, "scandal", are aşa, un iz... de palme frecate, de ţipete de la balcoane, de vecini ieşiţi pe scară, mmm, delicious!) între Cristi Puiu şi C.N.C. Observaţi cu mare atenţie cine protestează împotriva lui: o liotă de ţoape, aidoma gaiţelor de la bloc din imaginea de mai sus - toţi, în frunte cu Nicolaescu, care se simte primul vizat - şi pe bună dreptate! Don Serj a fost dintotdeauna un megaloman îndrăgostit de sine însuşi, după cum o demonstrează cvasi-permanenta autodistribuire numai în roluri voit macho, frizând ostentaţia în filmele cu comisari, narcisismul în Ultima noapte de dragoste, şi autoidolatria în Orient Express. În plus, Sergiu mai este şi cel mai senator dintre regizori (şi viceversa), şi mare tartor peste trasul tuturor sforilor din cinematografie - aşa că nu e de mirare că pofteşte, cum s-a dedulcit decenii de-a rândul, la felia cea mai mare din plăcintă - şi numai ca să-şi ridice sieşi încă un monument de gips pictat. Asta e toată miza. Aşa cum am spus, de la...linia întâi încoace, regizorul S.N. a încetat să mai existe, şi toate peliculele care-i mai poartă amprenta nu sunt decât milioane (şi, mai recent, miliarde) aruncate pe fereastră - plus, nu putem eluda nici acest aspect, mai puţin palpabil, antivalori de-a dreptul nocive într-o cultură naţională; până şi produsele de serie, ca pornografia hard sau splatter-movies-urile cu maţe pe pereţi sunt mai acceptabile, măcar prin onestitatea lor.

Ca atare, se impune din capul locului un argument central: cine-i mai dă bani lui Sergiu, acum, e sau un bou (dacă-i dă din buzunar), sau un hoţ (dacă-i dă din buget). Iar cine încearcă să dea peste cap chestia asta, cu te miri ce pretexte îmbârligate, nu e nici măcar prost - e o japiţă. Scurt pe doi.

În orice caz, să nu uităm că acelaşi C.N.C., pe lângă că-i serveşte anual lui Sergiu pomana pe tavă, a extins batjocura la adresa economiei naţionale, artei filmului şi celui mai elementar bun-simţ în general, finanţând în anii trecuţi rataţi ca Saizescu, Nichituş şi Mureşan. Când vezi aberaţii gen Păcală se întoarce, Şi totul era nimic sau Azucena, care argumente, păcatele mele, mai stau în picioare? Că erau numele autorilor "în plic închis"? A, deci dintr-un scenariu ca...totul era nimic cică se putea, în prinţip, scoate şi un film bun, nu? Poate dacă-l făcea Tarantino!

Bref, lucrurile sunt clare: porcăria a durat prea mult, ciclul falimentelor s-a repetat de prea multe ori, organele ruşinoase sunt mult prea vizibil dezvelite, ca să mai încapă scuze gen "pardon, n-am observat că avea şliţul desfăcut". N-aţi observat nici că era cu ea scoasă şi se uşura în faţa copiilor duşi cu clasa la muzeu, dragi feţi logofeţi? De-atâtea ori la rând?!


2003 - O victorie parţială

Şi pentru că, într-adevăr, precedentele există - ba chiar, avem de-a face aici cu un delict (atât material, cât şi moral), care constă prin definiţie în precedente - nu putem uita nici că, în primăvara anului 2003, s-a creat o situaţie aproape similară: Cristi Puiu a protestat împotriva batjocurii de la C.N.C., după ce tocmai se alocaseră fonduri unor filme ca Orient Express sau Azucena. Ce-i drept, atunci rezultatele au fost mai consistente: au fost rezolvate favorabil contestaţiile privitoare la proiectele lui Florin Iepan (Decreţeii) şi Alexandru Solomon (Marele jaf comunist) - vă vine să credeţi că C.N.C.-ul respinsese şi aceste documentare?!? - s-a desfiinţat grotescul "colegiu consultativ" format din titani ai epocii ca Nicolaescu, Cărmăzan şi Fănuş Neagu, şi (lucrul cel mai important), în vara aceluiaşi an, C.N.C.-ul, care până atunci avusese statut ministerial, răspunzând doar în faţa premierului, a trecut în subordinea ministerului culturii. Totodată, cu acel prilej s-a înfiinţat şi Asociaţia Cineaştilor Români (ACRO), ca o alternativă mai vitală şi mai normală la alzheimerianul UCIN.

În pofida acestor izbânzi care, fie şi prin faptul că reuşiseră împotriva unui sistem atât de greoi, anchilozat şi mai corupt decât Adrian Năstase, Rodica Stănoiu şi Victor Ponta la un loc, acreditau moralitatea demersului lui Cristi Puiu, trâmbiţaşii stabilimentului s-au şi repezit să-l atace, sub pretext că şi el primise bani pentru Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea. Toate bune şi frumoase, dar rămâne un caz notoriu, de care râd şi curcile, cel al sesiunii din anul imediat următor, când scenariul Moartea domnului Lăzărescu a pierdut iniţial concursul, primind inclusiv (nota bene!) nota 4 (patru!) de la unele genii din comisie, care şi-au revizuit atitudinea numai în urma unei contestaţii, astfel încât media iniţială de 6,40 a fost săltată la un nivel mai apropiat de normalitate. Chiar dacă a intrat în folclorul prostiei şi venalităţii de la noi, povestea e adevărată!

Oricum, Cristi n-a vrut să se mai încurce - aşa că anul ăsta, concomitent cu campania de protest pe care a declanşat-o, a declarat şi că va restitui subvenţia parţială a filmului"Hrană pentru peştii mici, primită de la C.N.C. în 2005, care acoperă 43% din devizul filmului. (În treacăt fie spus, situaţia acestui film nu e limpede deloc; teoretic, ar fi trebuit să fie gata în 20 iunie 2008, dar încă se mai află în faza de căutare a finanţatorilor, astfel încât Cristi îşi asumă un risc apreciabil renunţând la cele patruzeci şi trei de procente de la C.N.C. - ceea ce ar fi cazul să le dea puţin de gândit celor ce se bat cu cărămida "integrităţii" în piept.)

Până una-alta, onorabilii au sărit numaidecât ca arşi, că ei "speră să se mai gândească", şi aşa şi pe dincolo - că, de, de-o vreme-ncoace se pare că numele Cristi Puiu aduce şi prestigiu, şi bani - mai ales bani, că asta-i doare pe respectivii! (For the record, Moartea domnului Lăzărescu aduce în trezoreria cinematografică echivalentul unei finanţări C.N.C. de 49% la sută din devizul filmului.)

Evident, îmbierea s-a produs după ce aceiaşi tovarăşi, în frunte cu oarecarele Eugen Şerbănescu, i-au răspuns persiflant lui Cristi, printr-o scrisoare deschisă în care propuneau ca proiectele perdante cu care concurase să fie publicate - la care el a răspuns că e de acord, cu condiţia ca toate proiectele din concurs (şi mai ales cele câştigătoare) să fie date publicităţii. Măcar să ştim o socoteală.

Răspunsul? Ăă... Mai vedem.


Ce ciudat, ce bizar şi ce coincidenţă!

Evident, n-a lipsit nici corul luărilor de cuvânt (sau, mă rog, al luărilor de... sunet) din pură slugărnicie faţă de ceea ce încă se mai percepe ca "instituţia puterii", ca declaraţia spontană a personajului Cristi Comeagă, un operator cândva promiţător, pierdut însă printre veleităţi producătoriceşti, şi care crede că ar interesa pe cineva "revolta" lui faţă de demersul lui Cristi Puiu - de ce revoltă? Poate, fiindcă acelaşi Comeagă a fost refuzat de Bobby Păunescu, unul dintre finanţatorii...domnului Lăzărescu (cu $50.000), căruia-i ceruse bani pentru filmul lui Nae Caranfil? O fi avut vreun rol şi faptul că printre câştigători se numără şi amicii săi Anca Damian, operatoare de documentar dornică să facă regie după exemplul soţului ei Laurenţiu Damian, cel neintrat în istorie cu uitatele Rămânerea şi Drumul câinelui, dar foarte profesor de regie la U.N.A.T.C., şi Radu Nicoară, scos de la naftalină după paisprezece ani de când a tras un fâs cu Polul Sud - numai că, între timp, n-a stat degeaba, s-a făcut şi el profesor tot acolo, iar acum a mai ajuns şi în fotoliul de decan, cald încă de sub Nichituş; ce ciudat, ce bizar şi ce coincidenţă...!

Ce-i drept, Comeagul n-a dezvăluit aste motivaţii, preferând să iasă cu logica-n proţap: "După ce nu câştigă, un concurent contestă regulamentul concursului la care s-a îmbulzit să participe." Pasă-mi-te, ar fi normal să-l conteste înainte de concurs - ceva la modul: "Uite, eu am proiectul ăsta şi vă rog să-mi daţi bani, da' să ştiţi că sunteţi proşti" - jap, jap, două palme!

În treacăt fie spus, la fel gândea şi Sergiulică - au ăştia o raţiune a lor, foarte absconsă şi greu de urmărit... Probabil ei cred că atunci când câştigi, conteşti, şi invers... În virtutea aceleiaşi logici, când Puiu a contestat şi a primit bani, n-a fost bine; acum, când contestă şi returnează banii, iar nu-i bine. Concluzia? Totul e bine, numai când pupi în cur C.N.C.-ul (sau, mă rog, pe cine pare că-i mai tare în parcare; mentalitate de fripturişti...)

Din păcate, în acelaşi puţ al gândirii sare neşovăielnic şi Cătălin Mitulescu, pentru a pescui perla similară: "Nu mi se pare normal că contestăm tot timpul după ce se dau rezultatele. Mi se pare o dovadă că nu vrem să intrăm în normalitate şi că ne place scandalul." Gata, ne-am elucidat: de-acum încolo, vom contesta înainte de darea rezultatelor - normalitate, de!;)

Pe de altă parte, se impune să arătăm că Porumboiu (care oricum face film pe speze proprii), împreună cu doi dintre câştigători, chiar, Radu Muntean şi Tudor Giurgiu, reprezentanţi proeminenţi ai prezentului cinematografic românesc, s-au alăturat fără ezitare lui Cristi Puiu în demersul său (abia aştept s-aud iar, ca acum doi ani: "Bine, băi nesimţiţilor, vouă vă dă statu' bani şi voi faceţi gură?!" - cum îmi spunea mie Carabăţ în şcoală, când scrisesem pentru cursul de dramaturgie un scenariu cu iz cam disident: "Cum îţi permiţi să critici un stat care te ţine gratis în facultate?") E admirabil să observăm cum s-a întregit, fie şi numai pentru o seară, tripleta de aur a filmului românesc actual (sau... cvadrupleta, dacă-l adoptăm şi pe Giurgiu), în acest efort de asanare morală, profesională şi economică. Din păcate, o dată ce şi-au făcut cunoscută poziţia, ceilalţi trei au recăzut în muţenie - că de restituit banii (Muntean şi Giurgiu), ce să mai vorbim.

Ca să fiu drept, nu consider obligatoriu un asemenea gest. Dacă stăm să ne gândim, filmele nu sunt ale lor personale, ci ale patrimoniului naţional, cu tot cu talentul autorilor. Acolo se duc banii, şi tot în zona aia se şi reciclează, la nivelul reţelei de difuzare - atâta cât o s-o mai avem, că din câte se pare anumiţi cetăţeni din Ministerul Culturii (voi reveni curând şi la acest subiect) vor s-o toate mărunt şi pe asta... Prin urmare, nimeni nu poate fi acuzat de ipocrizie pornind de la ceea ce face cu banii (îi păstrează şi-i investeşte, să facă pui, ca... Puiu, cu...cartuşul de Kent..., sau îi restituie elegant, to make a better point, ca acelaşi Pui, acum), atâta vreme cât substanţa atitudinii e legitimă şi morală. Totuşi, vorbind strict la un nivel teoretic - şi cam idealist, recunosc - solidarizarea lor până la capăt, inclusiv pe plan financiar, ar fi avut un impact enorm. Şi benefic. Şi vital!


Ei, cei din comisie

În orice caz, merită să aruncăm o privire atât peste componenţa comisiei, cât şi peste lista filmelor laureate (ne vom rezuma la secţiunile de lung-metraj, unde-i bătaia peştelui), măcar ca să ştim cu cine şi ce avem de-a face. Singurele nume care au ce să caute acolo sunt ale lui Constantin Chelba şi Dinu Tănase - şi chiar şi asupra lor pot plana oarece dubii.

Costică Chelba este un vechi şi excelent operator de televiziune (talentat şi ca actor, deşi nu prea folosit - decât în Proba de microfon al lui Daneliuc, din câte-mi amintesc - şi care şi-a încercat mâna şi în regie), dar de-aici şi până la competenţa lui de judecător al unor proiecte cinematografice de lung metraj pentru anul 2007 drumul e niţeluş cam lung...

Dinu Tănase, pe de altă parte, s-a ilustrat prin filmele Doctorul Poenaru şi La capătul liniei, plus strălucitul debut Trei zile şi trei nopţi şi calităţile certe din Mijlocaş la deschidere - ba chiar şi cam stufosul şi bizarul Întoarce-te şi mai priveşte o dată - dar la fel de lung e drumul şi de-atunci, din anii şaptezeci-optzeci-şi-un pic, şi jalonat numai de activitatea ca director al temporarei Case de Producţie Gamma (fosta nr. 4), imediat după 1989, şi de recentul Damen tango, al cărui eşec el însuşi cu sinceritate îl recunoaşte. Mai e şi profesor de regie la U.N.A.T.C., deci, hai să zicem - deşi, nu ştiu... Creditarea (şi la propriu, şi la figurat) a unor proiecte ca acest "Supravieţuitorul", plus toate celelalte ciudăţenii de pe listă, ajung să-mi trezească maaari îndoieli, oricât de drag mi-ar fi ca prieten şi coleg.

În rest... comisia continuă.

Cu:

Marin Vladimir. Un om foarte cumsecade, actualmente distribuitor, remarcabil prin faptul că a fost directorul Casei de Filme 1 în perioada Dulea (1983-1989). Îmi amintesc discuţiile pe care le aveam cu el, apropo de diverse proiecte. Erau foarte plăcute şi nu dădeau nici un semn de capacitate cine-analitică specială. Plus condiţionarea mintală (nu vă faceţi iluzii: cine-a fost politruc sub comunişti nu se mai reformează, oricât de dat pe brazdă ar fi acum; parşivă psihologia asta, ce să-i faci...?), plus încrengătura de relaţii formate în jurasicul de-atunci.

George Bălăiţă. Un scriitor dintr-a cărui creaţie îmi vin în minte Lumea în două zile şi Întâmplări din noaptea soarelui de lapte - şi nu-mi vine în minte nici o relaţie specială cu cinematograful. În schimb, îmi mai amintesc că, după etern-suspecta moarte a lui Marin Preda, a venit la conducerea editurii Cartea Românească.

Şi, în fine:

Radu Nicolae, Radu Igaszag, Gabriela Albu, Mircea Sâmpetru.

Despre aceste patru persoane, ar trebui să-mi aducă cineva nişte CV-uri, chestii-socoteli, că spre ruşinea mea, sunt complet neştiutor despre marile antecedente care-i acreditează ca juraţi ai cinematografiei naţionale.
(În treacăt fie spus: ca să faci analiza unui film pe care-l vezi, trebuie să fii un foarte bun cunoscător de cinema, şi inteligent pe deasupra; nu-i deloc o treabă uşoară. Ce spune asta despre capacităţile atât profesionale cât şi intelectuale necesare pentru a preconiza şansele unui proiect încă nefăcut?)


De la Tovarăşu Dulea la Eugen Şerbănescu

Sunt remarcabile, în orice caz, răspunsurile oficiale (şi mai ne...) ale comisiei şi ale Ministerului Culturii, cioplite în buna şi vechea limbă de lemn care la atât de multe s-a dovedit de folos ea, de la Tovarăşu Dulea până la Eugen Şerbănescu. N-am să pot uita nicicând şarmul tâmplăresc al lui Mihai Dulea, răbdarea lui demnă de toată lauda, cu care pierdea ore în şir din timpul său, al tău, al cinematografiei şi al lumii în general, debitându-ţi impenetrabil şi monoton mereu aceleaşi platitudini, din care nu reieşea decât că e ca el, nu ca tine. Aceeaşi stare o dau şi declaraţiile şi interviurile lui Şerbănescu, ba chiar şi ale lui Adrian Iorgulescu, ministrul culturii - stufozităţi şi vorbe goale, inadvertenţe şi inconsecvenţe care se bat cap în cap cu deplină dezinvoltură (ba că regulamentul concursului e imbatabil şi nimeni n-are de ce să se plângă, ba că-i foarte prost da' nu-i nimic, rămâne cum am stabilit), toate ducând inexorabil spre aceeaşi concluzie: rezultatele concursului rămân valabile, n-o să se facă nici o anchetă (chiar dacă aberaţiile care ne vor suge banii vor fi date publicităţii - deşi n-aş crede, e de aşteptat ca şi ăsta să fi fost tot numai praf în ochi), Sergiulică va mai toca un miliard şi ceva, câţiva critici masochişti vor suferi noi şocuri psihice naşpa de tot, ca Andrei Gorzo la Şi totul era nimic, şi mulţi, mulţi spectatori îşi vor da pe filme cu Christian Bale banii care ar fi putut ajunge tot în punga noastră, ca naţiune şi cultură.

Şi când te gândeşti că însuşi Şerbănescu declara pompos, la conferinţa de presă din decembrie, că "strategia mea e să aduc pulicul în săli" - da, se şi vede: unde "15"-le lui Nicolaescu a făcut douăsprezece mii de spectatori, Moartea domnului Lăzărescu, în aceiaşi parametri calendaristici de difuzare, a adunat douăzeci şi şase de mii - mai mult decât dublu! Aşa că, hai cu "Supravieţuitorul"!

Acelaşi Şerbănescu, la aceeaşi conferinţă de presă, nu-şi mai încăpea în piele de încântare că "au câştigat şi tineri, au câştigat şi mai puţin tineri... Da, e o ediţie bună, a mulţumit pe toată lumea!" Care va să zică, asta-i durea pe ei, să-mpace toate caprele şi toate verzele din cinematografia românească! Mă rog, cine-i varză, se ştie - întrebarea e cin-se pune capră?

Lăsând însă gluma la o parte, un asemenea porumbel pe gură ieşitoriu, departe de a purta ramuri de măslin în plisc, numai ce trage un semnal de alarmă sonor de tot! Dacă idei de-astea guvernează alocarea fondurilor pentru filme, ne-am procopsât!

Dar numai atâta să fie la mijloc - un împăciuitorism tont şi păgubos? Mira-m-aş, nu vă fie cu supărare! Pe nimeni nu mână-n luptă pupatu' piaţa Endependenţi, când pe covorul verde se-ngrămădesc miliardele.

Ne apropiem, astfel, de miezul afacerii, unde se dezvăluie şi cel mai neruşinat paradox din toate - faptul că, în ultimă instanţă, roata se învârteşte... în gol!


Suveica găinarilor

Unul dintre cele mai penumbroase personaje din zona nodului gordian al afacerii este consiliera Cornelia Paloş, care la o privire mai atentă se vădeşte a ţine capetele unor iţe foarte interesante. În primul rând, cucoana şi-a adus o contribuţie însemnată la elaborarea "Strategiei privind vânzarea sălilor de cinematograf", înaintată Guvernului şi finalizată prin H.G. 97/06.12.2006, prin care se va fărâmiţa şi ce-a mai rămas din patrimoniu la nivel naţional. Înainte de asta însă, vreme îndelungată, Paloş a fost partenera lui Adrian Popovici, la casa de producţie ARTIS - cea responsabilă, printre altele, de filmul Maria, al lui Călin Netzer. Cele mai multe proiecte finanţate în această funestă sesiune aparţin firmei ARTIS, urmată de casele de producţie ale lui Giurgiu (cinci proiecte) Barna, şi Mitulescu (câte trei proiecte fiecare). Şi nu sunt numai ei în joc. Foarte mulţi dintre participanţii la concurs şi-au înfiinţat propriile companii de producţie, care au nevoie de infuzii pecuniare pentru a se menţine pe linia de plutire. Cu o medie de trei proiecte pe an, supravieţuirea fiecărei case e asigurată - inclusiv reciclarea banilor, din care se pot desprinde uşor "comisioane" sau "atenţii" grăsuţe ce iau calea înapoi spre prietenii din juriu - căci prietenul la nevoie de cunoaşte şi, nu-i aşa, mai trebuie s-al' dat'.

Dar despre ce şpăgi poate fi vorba, în condiţiile unei suveici care merge în pierdere aproape totală?

Tocmai asta-i tragedia, aici stă cel mai aberant aspect al mârşăviei - aceste lichele sunt chiar mai rele decât alde Vântu, Mischie şi Triţă Făniţă. Pe nişte escroci care fură ca să facă teşcherea la buzunar, oricât de aspru îi condamni, măcar îi poţi înţelege - fură ca să aibă. Dar ăştia nu se-aleg decât cu nişte mizilicuri, nivelul bişniţei nu se ridică mai sus decât al unei găinării mărunte. Ei nici măcar nu fură - pur şi simplu distrug; distrug exact ca derbedeii din primii ani de după revoluţie, când nu se putea monta pe străzi o cabină telefonică sau măcar un coş de hârtii mai acătării, pentru că în prima noapte erau făcute praf - din simpla pornire primară de a-şi manifesta puterea, prin violenţă. Acelaşi lucru îl face şi C.N.C.-ul - distruge cât poate de mult din bugetul alocat anual cinematografiei naţionale (buget care ar putea fie să sporească enorm, investit cu cap, fie măcar să se capitalizeze parţial, dacă n-ar avea cine să-l folosească pe tot - deşi nu stăm chiar aşa de rău). Ei însă preferă să pună banii, efectiv, pe foc, numai ca să-şi cultive pecereurile meschine - în fond, pilele, cunoştinţele şi relaţiile sunt cele care fac treaba aici. Mă îndoiesc că, la năvala de spectatori vizibilă cu ochiul liber (la Nichituţa, vineri la ora cinci după-amiaza, Cinema Pro, eram la început trei în sală, iar la sfârşit, doi şi-un pompier), ar avea careva dintre pârliţii ăia de făcători de filme bani destui ca să le dea juraţilor oarece şpăgi mai consistente decât nişte biete bacşişuri ca la chelneri - poate doar Nicolaescu, dar la grandomania lui, mira-m-aş să accepte măcar ideea că Măria Sa trebuie să dea ciubuc ca să borască încă un rebut pe peliculă. El există, deci ţara trebuie să-i plătească autosatisfacerile - asta-i toată filosofia lui.


"E trist să câştigi prin abandon"

Runda de anul ăsta a repetitivei revolte puiesciene e virtualmente încheiată, conform bunului nostru obicei de a ne refugia mereu la căldurica lui "s-a rezolvat, nu se schimbă nimic". O încercare timidă de susţinere s-a mai înregistrat din partea lui Călin Netzer, al cărui proiect de lung-metraj Card de debit cu limită de sumă, scris de Răzvan Rădulescu şi Melissa Raaf, n-a obţinut prima de dezvoltare. Netzer confirmă maladiile cronice ale sistemului, reprezentate de "consilierii inventaţi, creatorii de care ar trebui să ne lege nostalgia trecutului, şi producătorii care aduc finanţare doar pe hârtie, sprijinindu-se numai pe fondul cinematografic şi pe filme care rulează o săptămână, două, după care iau drumul arhivei". Totuşi, Cristi Puiu recunoaşte că a pierdut încă o repriză, deşi remarcă, faţă de ceneciştii care astfel au mai câştigat o gură de aer, până la inevitabila dispariţie din peisaj: "E trist să câştigi prin abandon". Cu atât mai trist cu cât, ca orice victorie prin abandon, e nesubstanţială şi efemeră.

Nu-mi arog competenţa de a propune un model concret de reformare a sistemului de finanţare şi administrare naţională a cinematografiei - sunt convins că generaţia Puiu-Porumboiu-Muntean conţine deja manageri cu adevărat competenţi (şi, îndrăznesc să sper, oneşti). Dar pentru a instaura un nou sistem, trebuie în primul rând să curăţim locul - măcar locul, dacă nu mai mult! Dacă P.S.D.-ul vrea să-l târâie pe Nicolaescu după el prin senat câţi ani l-o mai ţine carcasa, treaba lor. Dacă U.N.A.T.C.-ului îi convine să se mai compromită cu Bostane, Nichituţe şi altele din spiţa lor, e altă socoteală - o putem aborda când va da cineva semnalul unei epurări şi în învăţământul de teatru şi cinema. Acum însă putem, şi suntem datori, să găsim o soluţie finală pentru rezolvarea problemei ceneceşti - parafraza nu e deloc întâmplătoare!;)

Uitaţi-vă-n jur - la revoluţiile portocalii din ultimii ani, la degringolada rămăşiţelor comuniste acumulate ca drojdiile în muribundele P.S.D. şi P.R.M., la baronii locali şi magnaţii corupţi care cad ca popicele... Din aceeaşi generaţie şi stirpe morală cu ei fac parte şi dinozaurii cinematografiei. Iar dacă în plan politic apele sunt încă tulburi, cel puţin la nivelul filmului începem cu adevărat să renăştem, o dată cu aceşti tineri creatori care cel puţin prin valoarea operei lor împing în desuetudine toate scursorile. Putem merge până la capăt - adică, ce, n-avem şi noi dreptul măcar la un Pui de Revoluţie... Puitocalie...? Ce Puii mei! :)


23-24 ianuarie, 2007,
Bucureşti, România