Dificultatea de a comunica - Babel

Într-o lume care pare să se micşoreze din ce în ce mai mult, în care de multe ori frontierele par a fi estompate sau chiar devin invizibile, în care mijloacele de comunicare între oameni se perfecţionează pe zi ce trece, regizorul Alejandro González Iñárritu aduce pe ecran un film despre dificultatea de a comunica. Şi alege cel mai simplu şi elocvent titlu care să susţină intenţia sa: Babel, după tema biblică. Filmul, prezentat la Cannes în selecţia oficială (2006) şi considerat unul din favoritele la marele trofeu (alături de Volver), a pierdut în faţa celui semnat de Ken Loach, The Wind That Shakes the Barley.

Pe durata celor două zile pe care le descrie filmul, trecem prin Maroc, America, Mexic şi Japonia: trei istorii diferite şi distanţate doar în aparenţă. Dar toate aceste destine sunt legate între ele, cu fire mai puternice sau mai fragile - şi din toate se construieşte în final o singură istorie, a lipsei de comunicare între oameni, a handicapului de a nu putea avea o comunicare clară şi normală. Barierele nescrise şi invizibile se dovedesc a fi mult mai puternice decât cele fizice / administrative - şi în acest Babel, ele nu sunt cauzate de limitele impuse de necunoaşterea unei alte limbi, ci de limitele impuse de noi înşine atunci când alegem să folosim un limbaj al prejudecăţilor, sau un altul, al clişeelor trâmbiţate fără astâmpăr de mass-media. Chiar şi barierele strict lingvistice pot fi depăşite mai uşor decât cele ale prejudecăţilor prea puternic întipărite. În acest turn Babel, izolarea, ca rezultat al unei comunicări eşuate, atinge oamenii indiferent de limba sau ţara lor: pot fi soţ şi soţie sau tată şi fiică - comoditatea şi rutina i-au făcut să uite cum să ajungă unul la celălalt.

Richard (Brad Pitt) şi soţia lui Susan (Cate Blanchett) sunt într-o excursie în Maroc. În autobuzul plin de turişti, soţia este împuşcată de doi copii - localnici - care se joacă pe munte cu o puşcă. Mecanismul unui limbaj foarte precis intră acum în funcţiune: ştirea ajunge rapid să facă înconjurul lumii - iată, comunicarea e atât de rapidă!- însă aşezată în schema "corectă": o turistă americană a fost împuşcată de nişte localnici, probabil terorişti / grupare teroristă. Unul din limbajele zilelor noastre, cunoscut de toată lumea, însă şi aici nepotrivit şi ineficient, aproape ridicol în fervoarea sa alarma(n)tă. Iar în tot acest timp, Richard se va da de ceasul morţii să o salveze de unul singur, în condiţiile grele impuse de locaţia dificilă, căci ajutorul promis de autorităţi ajunge la el în ultimul moment. Copiii lor, rămaşi acasă în America, împreună cu Amelia, femeia mexicană care-i îngrijeşte, sunt luaţi de aceasta într-o scurtă vizită în Mexic, la nunta fiului ei. Santiago, nepotul ei (interpretat de Gael Garcia Bernal) este cel care-i va duce cu maşina acolo - şi tot el ar trebui să-i aducă înapoi, însă nu o va face până la capăt, căci teama şi neînţelegerile cu poliţiştii de frontieră îl determină să apese acceleraţia şi să treacă ilegal. Îşi va abandona în deşert surplusul din maşină: cei doi copii şi doica lor. Neînţelegeri şi comunicări ratate care vor determina, ulterior, alte neînţelegeri şi schimbări - în rău - pentru doica din Mexic, care va fi expulzată: regulile şi limbajul tehnic al poliţiştilor au câştig de cauză în faţa oricăror explicaţii şi apeluri la înţelegerea unei situaţii particulare.

Undeva în Japonia, o adolescentă surdo-mută încearcă, iniţial timid, apoi din ce în ce mai disperat - agresiv, să atragă atenţia celor de sex opus, să (se) comunice, cu mijloace din care se exclud sunetele. Este o secvenţă de film plină de o frumuseţe aproape halucinantă, de multe ori o secvenţă mută, trăită prin ochii tinerei: într-o discotecă, ea nu "aude" decât lumini şi umbre ale trupurilor care se mişcă după un ritm perfect străin de ea. Într-o cu totul altă lume decât cea lăsată în Maroc, chiar şi ea are o legătură cu evenimentele tragice de acolo: mai demult, tatăl ei a făcut cadou puşca aceea cu care s-a tras unui marocan care a vândut-o apoi, chiar în ziua accidentului, părintelui copiilor care încercau să deprindă meşteşugul vânătorii.

În acest film impresionează nu doar tema în sine, cât mai ales modul inteligent în care aceasta este construită, prin secvenţe intercalate în permanenţă, ca într-un puzzle în care în final toate elementele îşi găsesc locul just. Filmul e un edificiu care se clădeşte din mers sub ochii spectatorului din legături fragile şi destine personale unite în final prin iubire, dincolo de prejudecăţile şi neînţelegerile grave - cu consecinţe dramatice, de multe ori - izvorâte din ele.