Pentru o reformă nu doar cosmetică a învăţământului muzical

Învăţământul muzical românesc se află în mare suferinţă. Suferinţa aceasta este simptomul dezinteresului pentru muzica cultă, activităţile din domeniul respectiv (instrumentist, cântăreţ, profesor etc.) fiind mizerabil retribuite în ziua de azi. La rândul lor, cei ce studiază în liceele sau în universităţile de muzică par mai interesaţi de obţinerea diplomelor (în scopuri numai de ei ştiute) decât dedicaţi cu toată ardoarea unei cariere muzicale propriu-zise. Observăm, de altfel, destule cazuri de absolvenţi ai facultăţii de muzică ce se reorientează spre meserii mai rentabile cum ar fi dreptul, ştiinţele economice, teologia, neezitând să se înscrie la o a doua facultate. În aceste condiţii, este de mirare cât de mulţi tineri lipsiţi de entuziasm se îndreaptă încă spre muzică.

Dacă în România constatăm că nu se poate trăi onorabil din muzica "serioasă" (spre deosebire de celelalte genuri de muzică, mult mai bănoase şi care nu necesită nici un fel de studii), în alte ţări e posibil, ba chiar avantajos să fii muzician. De-a lungul ultimelor decenii, destui instrumentişti şi cântăreţi români s-au stabilit în străinătate, mulţi dintre ei dobândind succese notabile pe măsura talentului şi a pregătirii lor. Cu toţii însă şi-au găsit cel puţin o slujbă care să le asigure o viaţă îndestulată. Prin urmare, tinerii din România care se îndreaptă către studiile muzicale de specialitate vor afla întotdeauna un loc unde să-şi exercite meseria. Cu condiţia să-şi însuşească nivelul profesional impus de practica muzicală internaţională. Dar oare învăţământul nostru muzical mai e în stare să asigure o pregătire de calitate celor interesaţi?

În România, liceul şi universitatea de muzică păstrează neabătut modelul sovietic pe care l-au copiat la înfiinţare, în anii '50. Deşi a avut succese remarcabile, în prezent acest model dă semne de epuizare. Poate şi din cauză că sunt admişi prea mulţi elevi şi studenţi din nevoia de a asigura normele umflate ale profesorilor, şi ei în număr nejustificat de mare. Ne mai existând o selecţie reală, candidaţii talentaţi se amestecă cu cei slabi, iar rezultatul este uniformizarea tuturor în zona neproductivă a mediocrităţii.

Se poate presupune, pe de altă parte, că scăderea nivelului învăţământului muzical este reflexul descreşterii celui cultural general, fenomen constatabil la tot pasul. Profesori şi elevi, de-a valma, abdică resemnaţi de la cerinţele educaţiei elevate ce pare să nu-şi mai găsească locul în societatea românească. Ne aflăm parcă în faţa unei fatalităţi, dar suntem obligaţi să luptăm împotriva ei.

Probabil că învăţământul muzical de masă e condamnat să dispară. De fapt, el nu se mai întâlneşte pe nicăieri. În unele ţări europene, sau în America, copiii sunt îndemnaţi să înveţe să cânte la un instrument pe care şi-l aleg singuri, deşi fără vreo obligativitate şcolară. Nu se preconizează un studiu profesionist, ci o apropiere de muzică ori, în cazul unei pedagogii mai pretenţioase, a unei disciplinări a gândirii. Majoritatea elevilor vor renunţa la această joacă cu urmări benefice atunci când vor ajunge la facultate sau chiar mai devreme. Însă câţiva dintre ei îşi descoperă în felul acesta vocaţia muzicală şi doresc să se specializeze. În paralel cu liceele de cultură generală, există destule şcoli de muzică unde instrumentul preferat poate fi învăţat într-o manieră mai aplicată, împreună cu o minimă cultură muzicală teoretică. În principiu, cine se hotărăşte să-şi aleagă o carieră muzicală se duce la un profesor cunoscut şi-şi plăteşte lecţiile de instrument sau de canto. Mai târziu, dacă persistă în opţiunea sa, poate urma cursurile unui institut superior bine calificat, fie cu plată, fie cu ajutorul diverselor burse. Întotdeauna există mai multe posibilităţi şi alternative dar, peste tot, învăţământul muzical este unul elitist, presupune eforturi şi sacrificii considerabile. De aceea este şi foarte bine răsplătit muzicianul occidental.

Ar fi utopic să sperăm într-o schimbare radicală şi rapidă a sistemului învăţământului muzical românesc, însă într-o îmbunătăţire a lui, da. În primul rând, printr-o restrângere a numărului de elevi şi studenţi în urma unei selecţii mult mai riguroase din care orice considerente mercantile să dispară. Apoi, printr-o diversificare a ofertei. Avem în Bucureşti mai multe şcoli de muzică pentru clasele I-VIII ce pot fi eficientizate. Tocmai aici ar trebui concentraţi cei mai buni profesori sau, în orice caz, mai bine specializaţi, având în vedere că începutul studiilor contează enorm în cariera muzicală. De asemenea, să fie încurajate şi sprijinite iniţiativele creării unor şcoli şi facultăţi muzicale particulare ca alternativă a unui învăţământ de stat anchilozat deja.

Problema noastră, a românilor, va rămâne mereu aceea a seriozităţii cu care sunt îndeplinite obiectivele propuse. Dacă învăţământul particular (muzical) îl va copia pe cel de stat în ceea ce are el mai prost, aşa cum lasă să se întrevadă deja, nu va servi decât unor afacerişti croiţi să câştige de pe urma naivilor şi nicidecum revigorării unui sistem performant.

Cum spuneam la început, oricine se pregăteşte serios are şansa să obţină un post convenabil în străinătate. Acolo unde muzica este apreciată, există şi o remuneraţie satisfăcătoare. N-are însă niciun rost să producem cu ghiotura instrumentişti, cântăreţi sau profesori de muzică cultă în România, ţară în care doar grupuleţele feminine alcătuite din amatoare cu nuri fac deliciul iubitorilor de muzică.