O ştie toată lumea, stă scris în toate enciclopediile: experimentalismul a explodat în anii '70, în "Lumea Nouă", iar epicentrul său a fost, incontestabil, New Yorkul. În războiul declarat tradiţiei, artişti rebeli au lărgit graniţele artei, declarînd răspicat, pe filiera avangardiştilor debutului de secol XX: "Totul e artă". Şocînd, scandalizînd, făcîndu-i pe conservatori să protesteze şi să respingă noile formule. O recentă călătorie la New York mi-a intermediat cîteva constatări legate de avangardă chiar la faţa locului. "Ce se întîmplă cu avangarda americană?", am întrebat-o pe Ellen Stewart, purtătoare a stindardului înnoirilor artistice, fondatoare a cafenelei La MaMa, una din ultimele redute ale avangardei teatrale, la care a trudit, ani buni, şi Andrei Şerban al nostru. Răspunsul său a fost prompt şi plin de umor: "Avangarda? Sper că o duce bine!"
Sinonimă adesea cu bizareria, asociată pentru totdeauna cu nonconformismul, avangarda postbelică a devenit rapid istorie recentă, a intrat pe uşa principală în galerii şi muzee, surprinzînd şi prin viteza cu care a trecut proba timpului. Cei mai de seamă reprezentanţi ai unor curente şi grupări şocante cu doar cîteva decenii în urmă, sînt acum nume ori definiţii înscrise în dicţionarele de gen.
Richard Schechner, profesor de Performance Theory la New York University, iniţiatorul lui Performance Group (1967-1980), susţine că orice artă vie trebuie să suporte ciclic transformări majore. Din punctul său de vedere, avangarda e de fapt... avangardele: istorică, curentă (cea care se schimbă continuu), cea imediat viitoare, cea interculturală. Conform viziunii sale, avangarda curentă se caracterizează prin reluarea unor elemente şi tendinţe care aparţin de fapt celei istorice, practicate de artişti care între timp au fost atestaţi ca valori. "Toată lumea ştie acum la ce să se aştepte de la Robert Wilson, Laurie Anderson, Meredith Monk. Există deja, mai zice profesorul american, cîteva generaţii succesive de experimentalişti care lucrează cam pe aceleaşi căi. Ceea ce înseamnă că avangarda curentă s-a clasicizat deja, devenind avangardă istorică". Şi în privinţa creaţiei sale, lucrurile stau cam la fel. Fondator al teatrului ambientalist, pe care l-a teoretizat prin "Şase axiome...", Schechner părăseşte din cînd în cînd catedra de la NYU şi mai face cîte un spectacol cu East Coast Artist. Ultima producţie a realizat-o în colaborare cu Saviana Stănescu, cu care a scris YocastaS Redux, text postmodern montat la La MaMa. Schechner încearcă să-i facă dreptate Iocastei, eroina antică, pe nedrept minimalizată, zice el, de tragediografi, care au cam trecut-o cu vederea în operele lor. Schechner consideră că e indicat să revii, ca artist, asupra anumitor teme şi motive, pe care să încerci să le iluminezi din diverse unghiuri. Cît mai multe posibil. Aşa că s-a decis să multiplice menţionatul personaj feminin cu patru. În scenă e un "cvartet" de Iocaste, de diferite vîrste, cu temperamente, educaţie şi mentalităţi diferite, care se auto-analizează în faţa spectatorului implicat nu numai emoţional în desfăşurare, ci efectiv. În preambul, publicului i se sugerează, deloc ironic, să-şi lase telefoanele deschise, iar dacă vreun aparat sună pe parcurs, reprezentaţia se opreşte şi toată lumea aşteaptă finalul convorbirii. Happening!
De la teatru la film: Richard Foreman, un adevărat guru al teatrului experimental, practicat cu trupa sa de la Ontological Hysteric Theatre Company, a decis să vireze spre alte teritorii. După decenii de creaţii novatoare, mustind de elemente filosofice şi mult, foarte mult imprevizibil, Foreman, la cei 69 de ani ai săi, a anunţat că va părăsi teatrul şi se va orienta spre o artă mai populară, filmul. Ca s-o demonstreze, a prezentat, în premieră absolută, Zomboid! Film/Performance Project#1, la etajul de la St Marks Church. Vizualitatea, atît de caracteristică montărilor lui scenice, şi participarea publicului, o altă coordonată a creaţiei sale, s-au regăsit şi în acest proiect cinematografic. În cursul căruia Foreman alternează o serie de performance-uri, constînd în proiectarea unor tablouri vivante, cu prezenţa live a actorilor. Altfel spus, face ceva între teatru şi film, care nu e nici teatru, nici film, dar e ceva. E alt-ceva!
Blue Man Group: Istoria grupului a început acum 15 ani, la Astor Place Theatre, cînd trei actori s-au gîndit să imagineze scheciuri fără cuvinte, dar cu multă fantezie, muzică şi elemente multimedia de ultimă generaţie. Rezultatul a fost un gen de spectacol de divertisment, sincretic (dar ce mai e astăzi pur în artă?), foarte prizat de public. Nu s-au temut de gusturile publicului şi au încercat să se apropie de audienţa potenţială folosind mijloacele simplităţii. Comicul lor e de asemenea sorginte, situaţiile fiind luate din cotidianitatea imediată, invadînd estetic spaţii mai puţin obişnuite, precum acela al advertising-ului. Recent, sub emblema Panasonic, au prezentat un mega-spectacol în Canada.
Elementul distinctiv este faptul că trioul include interpreţi care şi-au ras podoaba capilară şi au craniile, feţele, gîtul şi mîinile vopsite în albastru cobalt. Un alt constituient identitar sînt sculpturile în... gelatină, fragmente ale acestora ajungînd de fiecare dată în spectatori (preventiv, celor din primele rînduri li se dau din start pelerine de protecţie). Blue Man Group mănîncă în timpul reprezentanţiilor cereale Captain Crunch, bomboane Twinkies, jeleuri ori "gume topitoare", transformînd acest act fiziologic într-unul artistic. Să nu omitem muzica cu totul specială, rezultatul unei combinaţii de instrumente neobişnuite, de fapt de obiecte banale, susceptibile de muzicalitate şi ridicate la rang de instrumente, de corzi, suflat şi percuţie (tuburi PVC, antene de maşini, beţişoare metalice de diverse dimensiuni, ţambal etc). Luminile (neoane, blacklight, lasere) şi vopselele fluorescente (revărsate, spre exemplu, pe unul dintre elementele de percuţie, împroşcate în toate direcţiile atunci cînd se bat "tobele", inclusiv pe o imensă pînză aşezată special pentru acest action painting) sporesc sentimentul de alien, de prezenţă din alt timp şi din alt spaţiu. Bucuria de a face, în cel mai serios exerciţiu ludic, lucruri simple, împinsă, cu extravaganţă comică, spre crazy things, fac din aceşti trei clovni postmoderni o pată de culoare în peisajul avangardist al momentului. La sala-matcă, cea din Astor Place, se juca, cu casa închisă, Arrested Development. O altă remarcă trebuie exprimată: lipsa de identitate a actorilor, ale căror nume nici nu contează, multiplicarea lor în scenă după acelaşi pattern, anularea personajului ca entitate teatrală. Blue Man Group propune un cu totul alt tip de spectacol, după o logică anti-aristotelică.
Secţiunea off-off Broadway, cea mai avangardistă din lumea teatrului american, s-a anemiat îngrijorător. Teatrul La MaMa este singura companie care rezistă eroic, fără sincope, şi nu de azi, de ieri, ci de 45 de ani. E o ultimă redută. Meritul incontestabil îi aparţine Ellenei Stewart, directorul ei artistic. Şi acum, în cele trei clădiri care constituie zestrea imobiliară a fundaţiei, inovaţiile dospesc. Artişti de pe toate continentele lucrează aici în producţii de toate genurile, străduindu-se să demonstreze că avangarda nu a murit. A încetinit doar turaţia motoarelor.
Robert Rauschenberg, Combine. Acesta este titlul sub care răzvrătitul artist şi-a reunit o suită (75, mai precis) din operele create între 1954-1964, găzduite acum de Metropolitan Museum of Art. Ajungi la ele după cîteva săli în care vezi cuminţenii semnate August Rodin, Claude Monet. Trecerea e şocantă: Rauschenberg propune o combinaţie de pictură, sculptură, artă obiectuală, colaj, lucrările sale "plastice" fiind practic în trei dimensiuni. Dintr-o pînză pictată în ulei se desprinde capul împăiat al unui ţap, aşezat într-un cauciuc provenind de la roata unui automobil; din altă lucrare, o fotografie (spectaculoasă) a canionului din Colorado, realizată de fiul lui Rauschenberg, iese un vultur; un cub în care privitorul poate realmente intra se intitulează... Untitled. Curatorul expoziţiei te încurajează să rîzi, dacă aşa îţi vine să reacţionezi, şi, mai ales, să "încerci să dai propria interpretare pentru fiecare operă". Sfatul e bun: abia aşa înţelegi cum reconsideră avangardiştii rolul privitorului, pe care şi-l fac părtaş la creaţie, obligîndu-l să descifreze după propriile coduri culturale ceea ce vede.
Considerată o reprezentantă a post-tanztheater-ului, europeanca Sasha Waltz i-a sedus pe newyorkezi cu producţia ei Impromptus, prezentată la BAM (Brooklyn Academy of Music). Emoţionalitatea pe care dansul contemporan european o propune, în contrast cu abstracţionismul american, place şi peste ocean. Dovadă e succesul de public şi de critică al coregrafei germane.
Şi, deşi generalizările nu fac decît să reducă esenţa unui fenomen, să conchidem, totuşi, că avangarda americană nu stă chiar atît de bine cum spera Ellen Stewart. Clasicizată rapid, acum e într-un interval de stagnare, cutreierînd pe aceleaşi căi cunoscute de cîteva decenii. Pe cînd următorul boom?