Michel Gondry face din obiecte - multe, colorate, decolorate, organice, personificate apriori, lăptoase şi translucide, suprapuse şi intersectate - vise. Videoclipurile lui sunt un fel de desene animate şi un fel de consemnare a oniricului şi a psihedelicului. O imensă butaforie psihanalitică şi muzicală, o mare grămadă de plastilină şi carton sublimată, "made elsewhere". Oamenii sunt insecte, sunt digitali, sunt Lego. Sunt plastic. Se sparg ca în Matrix de ecrane şi trotuare, se mişcă din cauza fragmentării timpului din jurul lor, conduc imense camioane-fabrici-organice-stomatologico-miniere şi cântă superb între timp, totdeauna. Sunt fluorescenţi, sunt desenaţi pe sticle, se multiplică bacterian şi pluricelular, se clonează, se deformează, dansează. Chiar el o spune - inspiraţia vine lovind obiecte unele de altele, sau de un mare disc în mişcare... ajung să se amestece, dar rezultatul este prea distorsionat de viteză ca să se vadă. Însă, după ce se opreşte discul, ai oameni ca nişte peşti abisali, peisaje în care vezi magma de sub picioare, ca în manualele de geografie, izvoare pe care curg avionaşe de plastic şi râuri de mâzgă roz care îneacă oraşe.
Relaţia dintre muzică şi imagine se face, în cazul lui, pe multe fire inefabile, care tremură numai când toate condiţiile sunt perfecte. N-am văzut încă un clip de Gondry a cărui cheie să nu se afle în muzica pe care o ilustrează. Foarte bine ascunsă după multe pliuri, simboluri şi circumvoluţiuni, dar e acolo. Studiu de caz - Human behavior - Bjork. Un clip în care natura e de jucărie, oamenii sunt adevăraţi, dar animalele sunt de pluş şi îi înghit şi îi bat măr. Un fel de poveste a căsuţei celor trei urşi, o fabulă în care animalele ilustrează "human behavior-ul" despre care cântă Bjork. Am mereu impresia că Gondry desenează triunghiuri relaţionale - muzică / text + tehnică vizuală + un element exterior; o interpretare suplimentară a primelor două "ingrediente", care dă un plan în plus clipului. Alchimia asta izvorăşte idei de o coerenţă surprinzătoare, un ludic fascinant şi plin de umor (atât cât poate fi de plin de umor un tip de joc pe care preferi să-l numeşti "atitudine ludică"). Şi ideile astea au în comun câteva mijloace - artificialul (oamenii sunt artificiali - roboţi, jucării, plastilină; natura e artificială - digitală, decolorată, multiplicată fractalic în sine însăşi; oraşul e artificial la pătrat...) şi jocul cu timpul. Această ultimă caracteristică merită un pic de atenţie în plus.
Unul din mijloacele preferate de Gondry e animaţia. El animă imaginile ca un Frankenstein - animă aproape orice, de la plastilină (destul de standard în general, acest material atinge noi capacităţi în clipurile lui Gondry), prin Lego (videoclipul din Lego făcut pentru Fell in Love with a Girl a celor de la The White Stripes este atât de bine animat încât nu arareori am avut impresia - cu totul falsă - că regizorul a trişat cu un computer mare în mâna stângă, ascuns la spate) şi ajungând chiar la video (tot la White Stripes mă întorc - clipul pentru piesa The Hardest Button to Button este o animaţie făcută din bucăţi foarte scurte de film). Iluzia că o serie de imagini statice se mişcă e pusă foarte elegant în paranteze de regizor în cazul acesta - vezi o serie de imagini în mişcare care se mişcă... întrerupt. Anti-animaţie. Asta ca să nu mai pomenesc de genialul clip făcut pentru Rolling Stones, creat 100% din fotografii mişcate în aşa fel încât să dea aproape perfect iluzia de mişcare intoxicată alcoolic.
Tehnica, experimentul, instalaţia (în înţelesul artistic al cuvântului) sunt elemente foarte importante la Michel Gondry, poate pentru că întrebările privitorului cu privire la modul de realizare a imaginilor sunt aproape inevitabile. "Cum Dumnezeu a făcut asta?!" îţi trece prin cap măcar o dată - clipul pentru piesa Come Into My World a lui Kylie Minogue e probabil cel mai elocvent exemplu. Kylie se multiplică aproape la nesfârşit, la fel ca lumea din jurul ei, dar fiecare "variantă" se comportă altfel, este diferită, iar camera aflată în centrul întregii nebunii ameţeşte şi atrage privirea aproape ca pe o ilustrare a titlului piesei... De altfel, Gondry însuşi a recunoscut că este influenţat de magicieni şi prestidigitatori în modul în care abordează imaginea.
Alteori, contrastul dintre simplitatea tehnică transparentă şi efectul vizual creat - masiv, şocant de proaspăt şi de vibrant - te lasă cu ochii larg deschişi în faţa unei soluţii care părea a fi fost acolo dintotdeauna.
Schizofrenia este o boală care şterge graniţele dintre realitate şi imaginaţie, dintre conştient şi subconştient. Michel Gondry controlează un procedeu care imită acest efect. Videoclipurile lui vin din acest "no man's land", comunică direct modul în care un copil şi-ar explica anumite lucruri pe care nu le înţelege - motorul stricat al maşinii este ca o gură cu un dinte care doare (Army of Me - Bjork). Simplu.