Încă de la începuturile sale, cinematograful a tras cu ochiul spre literatură ca sursă de inspiraţie. Fie pentru a repeta un succes, fie pentru prestigiu. Ori, mai rar, din pasiune. Cum e practic imposibil de trasat o istorie completă a preluărilor, ne vom limita la opere (literare şi filmice) importante.
Să începem cu Biblia, sursă eternă pentru toate soiurile de cineaşti, căreia îi datorăm The Ten Commandments (Cecil B. De Mille, '23 şi tot el în '56, dar cu Charlton Heston, în culori şi un loc asigurat în top 10-le celor mai profitabile filme); extraordinarul Evanghelia după Matei (Pasolini), cam singura producţie autentică despre viaţa lui Isus - acesta şi nu ineptul Jesus of Nazareth al lui Zefirelli. Există, desigur, şi una dintre plăcerile vinovate chintesenţiale - debilul Jesus Christ Superstar (după opera rock a lui Rice & Lloyd Webber) -, controversata fantezie a lui Scorsese, The Last Temptation of Christ şi dezlănţuirea snuff a lui Mel Gibson în The Passion of Christ.
La fel de popular s-a dovedit bardul din Stratford-upon-Avon, Shakespeare, căruia i se ecranizează cam o piesă pe an. Asta nepomenind variaţiunile debile ale Hollywodului recent, care-i mută poveştile în liceul contemporan. Lăsând de-o parte adaptări fidele marca BBC, Laurence Olivier ori Kenneth Brannagh, merită amintite câteva viziuni profund neconvenţionale, precum transplantările în Japonia medievală a poveştilor sale, reuşite de Kurosawa în Ran şi Throne of Blood, viziunea satiric-absurdă a lui Aki Kaurismäki din Hamlet Goes Business, sau cea camp / militantă a lui Derek Jarman (Furtuna). Dar şi ceva mai clasicele, dar nu mai puţin provocatoarele Macbeth-uri semnate de Orson Welles ('48, unul dintre primii care au îndrăznit să nu fie perfect fideli textului) şi Polanski, cea mai violentă şi dură transpunere a oricum morbidei piese.
În rest, victorianul Charles Dickens este la rădăcina câtorva mari filme - vezi Great Expectation ('46) şi Oliver Twist ('48, cu nemuritorul Alec Guinness în una dintre performanţele lui esenţiale, Fagin), ambele regizate de David Lean, ce avea să adapteze grandios şi Doctor Zhivago al lui Pasternak. Iar Oliver Twist s-a bucurat de o abordare liberă în cheie musical în '68 (Oliver!, r. Carol Reed) şi, recent, de "tratamentul" Polanski - cât de sumbru se poate, pe scurt.
Pasolini a bifat 1001 nopţi, Decameronul lui Boccaccio şi a reuşit să transforme turul de forţă stilistic/sordid al marchizului de Sade (Salò) într-o meditaţie aproape insuportabilă asupra tiraniei. Kubrick, ajutat chiar de marele Nabokov, a adus pe ecrane o Lolita de neuitat. Carol Reed a semnat două bijuterii (The Fallen Idol, Omul nostru din Havana) adaptate după Graham Greene, care i-a şi scris scenariul la capodopera The Third Man. John Huston, ce s-a impus cu Şoimul maltez (după Hammett) încheia în '87 o carieră practic impecabilă cu magnificul The Dead, după o povestire a lui Joyce. Poe a fost inspiraţia pentru câteva din producţiile de marcă Roger Corman (Prăbuşirea casei Usher, The Pit and the Pendulum, Masca morţii roşii, toate cu Vincent Prince), dar şi pentru Histoires extraordinaires, din care se reţine mai ales singurul plonjeu horror al lui Fellini (Toby Dammit).
Bertolucci şi-a bazat Strategia păianjenului pe capodopera short a lui Borges, Tema trădătorului şi a eroului, dar a rasolit impardonabil Cerul ocrotitor al lui Paul Bowles. Faimosul Blow-Up (Antonioni) pornea de la o nuvelă a lui Cortázar, Apocalypse Now al lui Coppola, se ştie, de la Inima întunericului a lui Conrad, atât Volker Schlöndorf, cât şi Raoul Ruiz şi-au rupt dinţii în Proust...
Lista e infinită, mai ales luând în considerare influenţa imensă a cinematografului asupra scriiturii romancierilor de azi - vezi McEwan, Don DeLillo, Amis ş.a.