Uman, tragic şi cu lacrimi credibile - Babel

Inarritu îmi place ca regizor încă dinainte să fi făcut 21 Grams. Îmi place de la Amores perros, un film care desfăşoară - la fel ca în Babel - trei poveşti diferite legate între ele printr-un accident de maşină. Amores perros e mai dur ca Babel. Aş spune chiar că e mai bun. Dar au trecut şase ani de când l-a făcut, iar cu regizorii ăştia fenomen care apar peste noapte din zone sărace (Alejandro Gonzales Inarritu e mexican) se petrece în timp acel uşor regres în plan inspiraţional.

Dar: ce mi-a plăcut la Babel este graţia cu care regizorul a reuşit să înlănţuiască trei poveşti petrecute în trei colţuri diferite ale lumii (Mexic, Maroc, Japonia) surprinzând extraordinar de bine caracteristicile naţionale şi emoţionale ale fiecăruia, la care a adăugat emoţia poveştii generale, deloc de neglijat. Micuţa japoneză surdo-mută care umblă în jambiere şi fără chiloţi trăindu-şi drama sexuală din mijlocul propriei drame familialo-personale; simplitatea beduinului care trăieşte ca dracu' în mijlocul deşertului, dar bunătatea în a ajuta un american disperat merge dincolo de teancul de parai care i se oferă; problemele sentimentale ale mexicanilor "de graniţă" pentru care gringo-americanii rămân nişte jeguri necesare - acest amalgam (turn Babel în definitiv) face din filmul lui Inarritu un candidat serios pentru Oscar, în care parcă şi sex-simbolul Brad Pitt coboară de pe tronul de unde aruncă feromoni în femeile planetei, pentru a deveni uman, tragic şi cu lacrimi credibile.