Cea mai bună planetă posibilă şi Babel-ul

Nu-mi place să primesc circulare pe mail, vreau scrisori personalizate cu un singur destinatar - eu -, dar de data asta am făcut o excepţie şi nici n-am putut să ţin numai pentru mine. O prietenă mi-a trimis din Israel povestea în imagini a marelui amor dintre un pui de hipopotam, în vîrstă de un an, şi o ţestoasă care cică are o sută de ani. Hipopotamul Owen (kenyan) a rămas orfan de mamă în urma tsunami-ului din 26 decembrie 2005. A găsit-o pe ţestoasă şi s-a luat după ea. Acum sînt nedespărţiţi, dorm, mănîncă şi înoată împreună, se şi pupă, ţestoasa devenind mama adoptivă a hipopotamului.

Pentru a fi convingători, cei care au conceput povestea furnizează, pe lîngă poze şi explicaţii, şi păreri ale specialiştilor, cum e directoarea parcului Lafarge. Dar miezul şi cireaşa acestei poveşti luate, se pare, de pe Agenţia France Presse vin de-abia la final. După ce trag concluzia previzibilă că, uite, ce frumos e să ne iubim şi să ne acceptăm diferenţele, autorii încheie cu unul dintre cele mai drăguţe şi mai adevărate lucruri auzite vreodată. "Save the Earth... is the only planet with chocolate." / "Salvaţi Pămîntul... e singura planetă cu ciocolată". E un motiv suficient de puternic, nu credeţi? Ni s-a tot spus că pămîntul trebuie salvat dintr-o mie de motive întemeiate. Dar nu e mai uşor să te gîndeşti la aceste lucruri mari plecînd de la lucrurile mici? Gîndiţi-vă la ciocolată cînd defrişaţi în prostie sau faceţi teste cu arme nucleare sau vă omorîţi ca chiorii!

Eu cred că lucrurile mici sînt mai importante decît cele mari. Luaţi, de pildă, Billy Elliot, filmul acela englezesc de acum cîţiva ani care multora probabil li s-a părut un film pentru gospodine sărace cu duhul. Nu dezbătea el o temă mare, dar una la fel de importantă ca efectul de seră. Un copil dintr-un orăşel minier are un talent - să danseze - şi o ambiţie - de a da examen pentru Academia Regală de Balet. Inconştienţa lui se desfăşoară în acelaşi timp cu greva minerilor, la care tatăl şi fratele îşi scuipă plămînii zilnic. Aia temă gravă. Se vorbea şi la ştiri de ea. Dar Billy, care merge dansînd pe stradă şi a cărui dilemă constă în a-i departaja pe Fred Astaire şi Ginger Rogers, trece dintr-o zi în alta purtat de bula lui de aer cald împrospătat de amintirea mamei căreia îi plăcea muzica. Iar sensibilitatea lui nu e echilibrată decît de o duritate ancestrală ce îl face aproape s-o ia şi la bătaie pe profesoara care încearcă să-i ocrotească talentul. Mă rog, nu vreau să povestesc filmul pe care ştiu că foarte mulţi l-aţi văzut, ci să spun că tatăl şi fratele lui Billy, duri şi înrăiţi şi ei, ajung să se topească realizînd că acest lucru penibil şi mărunt - un băiat care face balet e cam peste tot luat drept homosexual, baletul fiind oricum o chestie puerilă cînd există greve şi sărăcie şi probleme - e cel care salvează familia, pentru că îi redă ceea ce nu ştiau că o poate salva - iubirea. Da, chestia aia greţoasă care le stoarce lacrimi femeilor.

Babel de Alejandro Gonzalez Inarritu, care a ajuns şi pe ecranele noastre, spune cam acelaşi lucru şi în plus şi ceea ce de la o vreme atîtea alte filme o spun - probabil pentru că e o presiune tot mai mare: lumea e o mare reţea şi fiecare mic impuls imprimă un anume ritm şi produce modificări în întreaga reţea.

Filmul dă o mare senzaţie de imediateţe şi e mult mai carnal, mai dramatic şi mai uman decît un reportaj tv sau un documentar. Babel exploatează fobiile noastre actuale pentru a o extrage pe cea reală - lipsa de înţelegere -, dar, mai mult, pune pe note aria greşelii neintenţionate, care e un corolar al primeia. M-am tot gîndit dacă tricotatul într-o zi de sărbătoare e socotit păcat în cazul în care n-am ştiut că e sărbătoare. Copiii marocani din film împuşcă din greşeală o turistă americană. Doica mexicană îi trece ilegal pe copiii americani în Mexic, fără să se gîndească la greşeală. Autorităţile aplică legea, expulzînd-o pe femeie şi aproape omorînd copiii. Părinţii acestora s-au dus în Maroc să-şi salveze căsnicia, şi numai aripa morţii, paradoxal, îi ajută să se regăsească. Iar în Japonia, un tată încearcă în van să se împrietenească cu fiica lui. El e cel care a lăsat arma prietenului marocan.

Am mai spus-o, asta e povestea cu fluturele care dă din aripi în America, provocînd o furtună la Beijing. Chestie ştiinţifică, nu poezie. Teoria haosului. Atunci de ce n-am putea salva planeta pentru ciocolată?