Prima dată cînd am conştientizat că există şi muzică complicată pe lume a fost în primăvara lui 1978. Eram în clasa a opta şi colegul meu de bancă venea zilnic cu casetofonul la şcoală şi în pauză punea muzică ciudată pentru toată clasa. Pentru unul ca mine muzica bună se rezuma atunci la ABBA, duetul Baccara, Smokie. A fost o mare revelaţie să ascult ceva care începea cu ticăitul hipnotic al unui ceas, zgomote de maşini de bani şi dura minute în şir. Dark Side of the Moon a fost albumul care mi-a răscolit toate cotloanele minţii. Timp de aproape zece ani nu am văzut nici o imagine cu Pink Floyd.
Primul videoclip l-am văzut în 1983. Eram student în Iaşi şi am mers şi eu la o casă de cultură de cartier, unde un actor cu relaţii dădea filme pe casete video. Între pauze, publicul obosit de vocea Irinei Margareta Nistor şi de atîtea producţii de succes precum Iisus din Nazaret, Caligula sau Top Secret, privea videoclipuri. Pe acestea le ţin minte bine şi acum. În Beat It l-am văzut pentru prima dată dansînd pe Michael Jackson. Trăiam o perioadă puristă în care mă simţeam dezamăgit de ofensiva muzicii comerciale, dar eram totuşi fascinat de coregrafia perfectă şi de energia debordantă a starului care pe atunci încă mai avea un nas normal. O lume concentrată într-o poveste vizuală de trei minute... Chitaristul hispanic din La Isla Bonita, travesti-ul lui Freddie Mercury din I Want to Break Free, "coamele" kitsch ale blonzilor vopsiţi de la Europe, toate acestea erau demne de "dispreţul" meu, dar pentru că apăreau într-o succesiune ameţitoare de imagini produceau reacţii chimice necontrolate în mintea mea. Pe atunci nu era nimic de consumat. Nici măcar culoarea pantofilor sau a cămăşilor nu mai era de ales. Acelaşi tip de unt lipsea din toată ţara, la fel şi berea de Solca, şi cămăşile cu nasturi mici la rever, şi benzina, şi rucsacii de Urziceni cu cadrul de aluminiu, şi discurile cu Alexandru Andrieş, iar Shogunul se dădea la pachet, pe sub mînă, cu maculatură proaspăt tipărită. Volumul al doilea din Istoria culturii şi a civilizaţiei al lui Drîmba nu mai apărea...
Se caută ultimul clip cu Johnny Cash
Cînd am cumpărat primul meu video recorder VHS, am început să copiez clipuri de pe MTV: de pe caseta orginală înregistram pe camera video ceea ce îmi plăcea, pentru ca apoi să le copiez din nou pe o altă casetă.
Distilam muzica la fel cum taică-miu făcea ţuica în balconul de la bloc. Ecranul mi-era de-ajuns pentru mega-exploziile din minte din fiecare seară şi noapte la vederea clip-urilor cu Sinnead O'Connor şi Tom Waits. M-am oprit din activitatea asta, între timp am devenit artist, director de festival şi profesor, prin 2003, cînd am trecut pe digital. Dacă ştiţi cum aş putea găsi ultimul clip cu Johnny Cash din 2003, filmat cu cîteva zile înaintea morţii sale, v-aş fi profund recunoscător. Adresa mea de email este [email protected].
Am revăzut de curînd videoclipurile lui Anton Korbijn pentru Depeche Mode. Personal Jesus sau Enjoy the Silence. Personajele calme, departe de oraşe, sînt filmate pe pelicule alb-negru cu granulaţie mare, la fel cum artiştii Fluxus făceau filme experimentale în anii '60.
Inovaţiile din aceste clip-uri au devenit referinţe în limbajul video al anilor '90. În 1986, Korbijn i-a fotografiat pe cei de la U2 cu un aparat panoramic, în deşertul american de la Valea Morţii. Fotografia a fost folosită pe coperta albumului Joshua Tree din anul următor şi a rămas pînă acum imaginea de referinţă a grupului.