Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Arca lui Noe 3: Din nou, despre arte şi prietenie


Observator Cultural, februarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Artiştii şi criticii nu trebuie neapărat să se simpatizeze, dar e util ca ei să coexiste într-o atmosferă de onestitate şi respect reciproc." În astfel de termeni pune spinoasa problemă a relaţiilor dintre practicieni şi teoreticieni Tim Ashley, unul dintre cronicarii muzicali ai cotidianului britanic The Guardian.

Să ne amintim: The Guardian e acel ziar londonez la care cronicar teatral en-titre e Michael Billington, eroul fără voie al unei maaari dezbateri critice din urmă cu trei ani (cînd, invitat la Festivalul Naţional de Teatru - care coincidea, atunci, cu marea conferinţă a AICT-ului -, omul s-a aventurat să-şi manifesteze nemulţumirile faţă de Trei surori al lui Radu Afrim şi Romeo şi Julieta al lui Bocsárdi). The Guardian e o publicaţie de orientare prolaburistă (deci, de stînga), care, în materie de arte, se arată a trăi într-un mic paradox: toţi cronicarii lui (sau ei) sînt tineri (sub 40 şi de ani, adică), extrem de dinamici şi colţoşi, mai puţin în ce priveşte teatrul - recte, dl. Billington, pe care istoria personală şi vîrsta (prin asta vreau să înţeleg mulţii ani petrecuţi printre oamenii de teatru britanici) îl fac deosebit de împăciuitor şi mai degrabă conservator.

Ei bine, ca să ajungem la tema despre care vorbea Tim Ashley, trebuie spus că, pe lîngă paginile de arte care apar pe hîrtie, site-ul de la The Guardian cuprinde şi un blog, o secţiune interactivă în care cronicarii lansează dezbateri, publicînd texte ce nu apar în alt format. Iar marea temă de discuţie a acestui început de an, la care au contribuit toţi criticii ziarului, en-titre şi colaboratori, este... Pot fi criticii şi artiştii prieteni?/Can critics and artists be friends?. Pentru că, aşa cum era de bănuit, singurul care nu are o problemă în această chestiune (care i se pare foarte uşor de tranşat) este Michael Billington (vezi If you can't write honestly, change jobs, postat pe 16 ianuarie), să vedem cum stau lucrurile în alte ramuri ale artelor contemporane.

Cel mai radical în prezentarea punctului său de vedere e şi cel care a lansat dezbaterea - criticul de arte vizuale Jonathan Jones (Did someone mention courtiers?, 16 ianuarie), care-şi începe textul cu următoarea afirmaţie: "Pot fi criticii şi artiştii prieteni? S-ar putea ca pentru criticii de muzică sau film lucrurile să stea altfel, dar pentru un critic de artă din Britania secolului XX asta a devenit o întrebare stringentă: criticii au devenit atît de apropiaţi de artişti, încît practic le spală lenjeria".

Motivul, spune Jones, e de găsit în industria PR-istică a acestor decenii: din ce în ce mai mult, ceea ce li se cere cronicarilor/ jurnaliştilor de artă nu e (doar) o perspectivă avizată asupra performanţei/produsului artistic, ci o cantitate considerabilă de informaţii de culise, bîrfe, exclusivităţi; artistul în sine e un produs încă şi mai valoros, ziaristic, ca opera sa. I se cere jurnalistului-cronicar ca interviurile sale să exploreze şi devoaleze persoana creatorului mai mult decît personalitatea sa artistică. Ca să ştii cine cu cine mai are o relaţie, pe cine urăşte şi pe cine iubeşte artistul, ce amintiri refulate din copilărie iau formă artistică, cu ce stilou şi-a scris capodopera, trebuie să te apropii de acel practician al artei, să mergi eventual la cină cu el, să-l vizitezi acasă; iar după ce-ai fost acasă la el, nu poţi să scrii de rău despre ceea ce-ai văzut acolo. Poţi, eventual, să nu scrii deloc.

Pînă aici, nici o problemă neapărat majoră; problema e, însă, altundeva: această "prietenoasă" artă a anilor '90, scrie Jones, nu a reuşit să producă nici un critic important şi, prin urmare, nici o formă de critică de impact major.

De aici încolo începe, în dezbaterea din The Guardian, trasarea limitelor: de vreme ce, pentru o bună percepţie a creaţiei unui artist, e necesar (?) să-i cunoşti personalitatea, cît de departe poate merge această familiaritate fără a deveni compromiţătoare? Dincolo sau dincoace de un pahar băut împreună la o petrecere? Şi, aş adăuga eu, cine e de vină pentru încurcarea paharelor şi confuzia lucrurilor, criticul sau artistul?


Nici un critic nu e Albă ca Zăpada

Criticul de teatru Lyn Gardner povesteşte despre seratele post-spectacol de la Bush Theatre, la care toţi criticii primesc invitaţii, dar la care nici unul nu participă. Iată o similitudine cu situaţia de la noi: şi în România, criticii sînt invitaţi la un vin şi-un pateu după reprezentaţia de premieră; diferenţa e că la noi ei se şi duc...

În replică la opiniile lui Billington (în faţa foii albe, criticul uită de orice relaţie cu artistul, fie el şi propria bunică...), Gardner nu se consideră Albă ca Zăpada: nu e deloc sigură că nu şi-ar schimba tonul unei cronici negative dac-ar afla, la paharul post-premieră, că autorul spectacolului şi-a ipotecat casa pentru banii de producţie. "S-ar putea ca Michael Billington să aibă dreptate cînd spune că un critic care nu poate scrie onest despre prieteni şi cunoştinţe ar trebui să-şi schimbe meseria. Dar de ce să te pui dintru început în situaţia de a trebui să scrii despre prieteni?", se întreabă Lyn Gardner. Căci să te mulţumeşti cu amici contabili şi dentişti e, totuşi, un preţ mic pentru independenţa critică, crede ea. Nota bene, în Anglia ca şi în Statele Unite funcţionează un gen de critică teatrală în care cronicarul se ţine cît poate de departe de practica scenei, iar prin lumea englezească a spectacolului bîntuie un oarecare regret după modelul european-continental, unde implicarea criticilor în viaţa teatrului e mult mai directă şi activă.

De fapt, din experienţele personale şi opiniile celor mai mulţi dintre participanţii la discuţia de blog (printre care criticul literar Claire Armitstead, criticul de dans Judith Mackrell, cronicarul de muzică rock Alexis Petridis şi veteranul editorialist de politică internă Michael White etc.), o poziţie radicală e greu de impus. În lumi atît de mici, atît de închise cum sînt cele artistice, contactele între cei care creează şi cei care comentează sînt inevitabile şi (parţial) necesare. Cît de departe pot merge ele şi cum sînt interpretate de fiecare parte depinde de filozofia de viaţă, mentalitatea şi "stilul" fiecăruia: de cele mai multe ori, cei care confundă familiaritatea cu lipsa de respect profesional nu sînt criticii, sînt artiştii. Iar modelul ideal de critică nu exclude nici pe departe relaţiile de comunicare dintre critici şi artişti şi nici implicarea criticului în practica artistică (fie ea teatrală ori altminteri); modelul ideal e sinteza utopică între tipul anglo-saxon şi cel european de critică, între înafară şi înăuntru. Zăbovind între acestea două, Jonathan Jones are dreptate, critica nu mai e nici ea ce era în anii '60, pe cînd artiştii şi cronicarii nu erau tocmai prieteni, dar făceau împreună revoluţii.

Dincolo de aceste modelele, insular şi continental, de critică, probabil că marea diferenţă dintre Anglia şi România vine din structurarea discursului: mă îndoiesc serios de posibilitate de a vedea la noi o dezbatere de asemenea amploare, pe o temă la fel de actuală la Londra ca şi la Bucureşti, pe un ton atît de civilizat-analitic. Cum ar fi ca noi toţi să putem face, în orice moment, astfel de declaraţii de principii, despre cine sîntem, în ce credem, de ce, cum şi pentru cine scriem? Cît despre critică şi prietenie, din această dilemă oricum nu vom ieşi.

Pentru o lectură personală a textelor, a se vedea blogul The Guardian.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer