Polanski este astăzi o instituţie în sine. Jumătate din filmele pe care le-a făcut sunt studiate în şcoli. Cealaltă jumătate ar trebui să fie. Polonezul născut Roman Liebling la Paris, în 1933, a împlinit 73 de ani vara trecută - urmează o reverenţă poate tardivă, cu siguranţă necesară.
Născut în sânul unei familii condamnate la extincţie (tatăl era evreu polonez, iar mama evreică rusoaică), Roman a fost de mic confruntat cu ceea ce era mai odios în natura umană în epocă, nazismul. Iniţial reţinuţi în ghetoul din Cracovia (de unde micul Roman a scăpat ca prin minune), părinţii săi au fost transportaţi la Auschwitz, unde mama s-a prăpădit rapid şi de unde tatăl a ieşit o epavă. Deşi acest şoc nu a fost uitat niciodată, Roman şi-a revenit şi, în '59, când a absolvit Academia de Film de la Lodz, avea deja în filmografie vreo 7 scurt-metraje, caracterizate de un minimalism fascinant, şi un premiu pentru cel mai bun scurt-metraj la festivalul de la San Francisco cu Dwaj ludzie z szafa (Doi oameni şi un dulap).
A urmat, firesc, debutul în lung-metraj cu un film care, mai puţin firesc, nu avea nimic în comun cu tematica războiului, subiectul predilect al cinematografiei poloneze din anii '60. Cuţitul în apă ('62) semăna mult cu ce făceau regizorii francezi ai noului val, iar relaţia dintre femeia şi cei doi bărbaţi ce alcătuiau întreaga distribuţie părea, până la un punct, o frântură încărcată de tensiune sexuală şi foarte est-europeană din destinul celor trei eroi din Jules et Jim (François Truffaut '62). Deşi nominalizat la Oscar, Cuţitul... nu i-a deschis lui Polanski drumul spre America, ci spre Europa de Vest. După un scurt popas în Franţa, unde a regizat, într-o companie regizorală selectă (Jean Luc Godard şi Claude Chabrol), fragmentul La Rivière des Diamants din melodrama cu accente manieriste Les Plus belles escroqueries du monde ('64), Polanski s-a stabilit în Marea Britanie, unde a regizat trei filme în trei ani. Repulsion ('65), primul său film în limba engleză, a readus în prim plan temele sale predilecte, alienarea şi demenţa, şi a atras atenţia asupra faptului că cele mai mari grozăvii de care sunt capabili oamenii nu au nimic de-a face cu lumea exterioară, ci sunt rodul subconştientului. Dat fiind şi următorul său film, Cul-de-Sac ('66) e o continuare firească a filmografiei sale de până atunci - frustrare sexuală, nevroze intelectualiste, cinism cât cuprinde - şi un Urs de Aur la Berlinul din acelaşi an, cel de-al treilea (şi ultimul) film făcut în Anglia a fost o surpriză şi o dezamăgire deopotrivă. Balul vampirilor ('67), o comedie neagră ce îmbina măiestru umorul pur şi horror-ul tipic producţiilor Hammer, cu un buget zdravăn ce i-a permis lui Polanski să construiască nişte decoruri uriaşe în studio dar şi să filmeze în locaţie, în Alpi, cu o coreografie fantastică, în culori şi anamorfic, a fost masacrat de MGM. Mai marii studioului au încercat să vândă filmul drept o farsă uşurică, cu titlul schimbat (The Fearless Vampires Killers or Pardon me, but Your Teeth are in My Neck ), scurtată cu 16 minute şi îmbogăţită cu o secvenţă animată jenantă în care bietul leu de pe siglă devenise un vampir dinţos. Una peste alta, singura bucurie din toată această experienţă a fost întâlnirea cu Sharon Tate, de care Polanski s-a îndrăgostit şi pe care a urmat-o la Los Angeles. Soarele Californiei i-a priit din plin şi, în mai puţin de doi ani, Polanski era nu numai căsătorit şi se pregătea să devină tată, dar devenise şi o veritabilă senzaţie scandaloasă a momentului. Rosemary's Baby (1968), cel de-al doilea film din ceea ce istoricii de film numesc "trilogia de apartament" (alături de Repulsion şi The Tenant) cocheta puternic cu cea mai mare blasfemie posibilă (paralelismul fără perdea dintre imaculata concepţie şi procrearea antichristului) şi sublinia existenţa unor religii alternative (Anton LeVey, fondatorul Bisericii lui Satan, făcea parte din cercul de prieteni ai lui Sharon Tate) nu atât "demonice" cât anarhice şi liberatoare. Alături de Bonnie and Clyde (Arthur Penn '67), Rosemary's Baby a deschis cel mai prolific calitativ şi mai independent creativ deceniu al cinema-ului american, acceptat ca atare odată cu Easy Rider (Dennis Hopper '69) şi încheiat de Spielberg (Jaws '75) şi Lucas (Star Wars '77), cei ce au născocit noţiunea de blockbuster, schimbând pe veci faţa celei de-a şaptea arte.
Revenind la Polanski, viitorul său la Hollywood părea asigurat. Cu toate acestea, după infama zi de 9 august 1969, când Sharon Tate a fost asasinată de către Charles Manson şi acolitele sale, una dintre cele mai îngrozitoare şi sângeroase crime văzute vreodată la Hollywood şi, mai ales, după îndârjirea cu care, în prima fază a anchetei, atât poliţia cât şi presa s-au grăbit să-l găsească vinovat, Polanski s-a reîntors în Europa. După o interpretare voyeuristă (filmările subiective invită spectatorii la participare) şi filosofică (spre deosebire de Shakespeare, finalul la Polanski este de-abia începutul) a "piesei scoţiene" (adică Macbeth, pentru cei nu foarte superstiţioşi), Polanski a revenit în Los Angeles pentru ceea ce avea să fie o răzbunare delicioasă împotriva americanilor. Chinatown ('74), unul dintre cele mai bune filme ale lui Polanski (deşi departajarea nu-i tocmai simplu de operat), dezvăluia lumii, sub povestea cu parfum de noir inversat (femeia fatală de altă dată era o biată victimă, iar detectivul uns cu toate alifiile era ciuca bătăilor), cu nuanţe melodramatice, un adevăr crunt. În viziunea polonezului (şi a scenaristului Robert Towne, nu foarte îndepărtată de adevărul propriu-zis), Los Angeles-ul înflorea pe o fundaţie mizerabilă de secrete înfiorătoare, corupţie şi destine tragice. Cu această palmă grea, dar suficient de subtilă pentru ca cei mulţi să se concentreze doar pe povestea încărcată de mister şi să ignore comentariul social, Polanski şi-a luat adio de la Statele Unite. Mai întâi de voie (a plecat în Europa pentru a regiza, în 1976, The Tenant, un thriller psihologic cu aceleaşi accente puse pe demenţă şi paranoia) şi mai apoi de nevoie (a fost acuzat de relaţii sexuale cu o minoră şi e în continuare pasibil de o pedeapsă cu 50 de ani de închisoare), Polanski s-a stabilit definitiv la Paris. Francezii l-au primit cu braţele deschise, au refuzat să-l extrădeze, i-au acordat cetăţenie şi i-au oferit un nou început, alături de Emmanuelle Seigner, cea de-a doua sa soţie, pe care a regizat-o, e drept, nu cu foarte mare succes de public sau critică, în thrillerul psihologic Frantic ('88), în foarte erotica ecranizare după Pascal Bruckner, Bitter Moon ('92) şi în thrillerul horror The Ninth Gate ('79). Pe scurt, cu două excepţii, picturalul Tess ('79) şi extraordinarul Death and the Maiden ('94), cariera lui Polanski în exil a fost departe de aprecierea de care s-a bucurat pe vremuri.
"Ghinionul" s-a spart de abia în 2002 când regizorul a decis să se întoarcă la propriile sale origini şi ne-a oferit The Pianist, un film dureros de personal despre tragedia evreilor polonezi în vremea războiului şi, totodată, cea mai bună peliculă a anului respectiv. Câştigătoare cu sacul de Cesaruri şi Bafta, pelicula i-a adus, în fine, şi recunoaşterea americanilor - Oscarul de regie (pe care nu şi l-a putut ridica personal) dar, complet caraghios, nu şi cel pentru cel mai bun film, statuetă primită, într-o decizie ce friza ridicolul prin simpla comparaţie a celor două filme, de muzicalul Chicago.
Cu forţe proaspete, Polanski s-a încumetat, în 2005, să ecranizeze un clasic al literaturii universale, Oliver Twist. Dar despre cel mai iubit orfan al literaturii universale, în viziunea unuia dintre cei mai mari regizori în viaţă, în altă pagină...