Identificarea cu un personaj fictiv este, desigur, o reacţie imatură la opera de artă; denotă lipsă de rafinament, o incapacitate de apreciere estetică. În Cursurile lui de literatură, Nabokov o descurajează neîncetat şi presupun că are dreptate - în ceea ce priveşte literatura. Dar nu sunt sigur că lucrurile funcţionează la fel şi în cazul filmelor - cel puţin în cazul filmelor hollywoodiene clasice. Nu sunt sigur că, în cazul lor, răspunsul corect e răspunsul "matur". Dimpotrivă, aş spune că multe dintre ele - inclusiv dintre cele mai mari filme făcute vreodată - se adresează acelui fond adolescentin care se încăpăţânează să supravieţuiască în mulţi dintre noi (cel puţin la masculii speciei) mult după încheierea oficială a adolescenţei. Atitudinea matură de apreciere pur estetică e un obstacol în calea înţelegerii lor. Ca să le înţelegi trebuie să înţelegi faptul că, pe vremea aceea - după cum îşi aminteşte scriitorul John Updike -, mergeai la filme ca să înveţi să te porţi: "Filmele de-atunci practic îţi predau bunele maniere, noţiuni de stil. Dar şi de stil moral." Imaginile pe care filmele acelea încercau să ţi le vândă erau imagini în cel mai bogat sens al cuvântului: modele, idealuri, idei despre ce-ai putea să faci din tine. Şi nici una dintre ideile astea nu e mai tentantă decât ideea de Bogart. De-aceea trebuie să fim recunoscători pentru reputaţia filmului Casablanca, pentru că, datorită acestei reputaţii (de "clasic absolut"), "Bogart" (nu actorul, ci ideea) poate fi redescoperit de fiecare nouă generaţie. Şi de-aceea cred că n-are rost să-l descoperi pe "Bogart" dacă, bărbat (sau, mă rog, băiat) fiind, la un moment dat nu vei încerca să fii ca el. După cum n-are rost să scrii despre "Bogart" decât personal.
Un alt lucru de care trebuie ţinut seama într-o discuţie despre "Bogart" este că, atunci când cinefilii nostalgici spun că nu mai există staruri ca pe vremuri, ei nu sunt doar nostalgici. De fapt, ei constată o evidenţă: nu mai există bărbaţi şi femei ca pe vremuri; paradigmele masculinităţii şi feminităţii s-au schimbat şi această schimbare e inseparabilă de schimbările survenite în stilurile de actorie, în tipurile de masculinitate şi de feminitate promovate de Hollywood. De exemplu, ideea de actorie ca revelaţie şi terapie (investigîndu-şi propriile nevroze, actorul îl ajută pe spectator să se cunoască mai bine) începe să se impună în cinema în anii '50 (odată cu primul val de absolvenţi Actors Studio: Brando, James Dean ş. cl.) şi succesul ei corespunde primelor modificări în paradigma masculinităţii, respectiv a feminităţii. Ei bine, Bogart - ca actor şi ca bărbat - aparţine erei pre-terapeutice. Pe vremea lui, nu te apucai să-ţi exhibi nevrozele; nu stăteai să le bibileşti şi să le cocoloşeşti; nici prin cap nu ţi-ar fi trecut să le împărtăşeşti lumii în interesul iluminării şi al purificării generale - erau ale tale şi n-aveai ce să le faci. Important era să te aduni şi, aşa cum erai tu - cu bune, cu rele -, să încerci să treci prin lumea asta cu puţină graţie. Graţie - mai exact, forma ei hemingwayană: "grace under pressure", graţie în situaţii-limită - despre asta vorbim atunci când vorbim despre "Bogart". Ce presupune ea? În primul rând, să ai pretenţii înalte de la tine şi să n-ai nici un fel de pretenţii de la lume; să trăieşti în mijlocul ei şi totuşi să păstrezi o distanţă sarcastică, superioară, faţă de mizeria şi corupţia ei - să rămâi la înălţimea propriilor standarde; să fii neinfluenţabil, nefărâmiţabil, nepsihanalizabil - suficient ţie însuţi. Pe aceste idealuri se întemeiază legenda "Bogart" şi e lesne de înţeles de ce ea continuă să strălucească - de ce, privite de la nivelul bărbatului modern, cu influenţabilitatea şi sfărâmiciozitatea lui, cu puzderia lui de dependenţe şi nevroze, autosuficienţa şi indivizibilitatea lui "Bogart" par mai dezirabile ca niciodată. Două lucruri mai trebuie menţionate aici. Unu: că Bogart a avut norocul de a fi contemporan cu scriitori ca Hemingway, Dashiell Hammett şi Raymond Chandler, care absolutizau aceste valori; filmografia lui esenţială se bazează în mare parte pe scrierile lor - Şoimul maltez e o ecranizare după Hammett, A avea şi a nu avea e după Hemingway, Somnul de veci e după Chandler. Şi doi: că succesul (Şoimul maltez) l-a ajuns din urmă târziu (în 1941), când nu mai era de mult "o faţă proaspătă". Gîndiţi-vă cât de rar e lucrul ăsta la vedetele de azi. Puţinele vedete masculine care merită să fie comparate cu Bogart (Tommy Lee Jones, Nick Nolte) au şi asta în comun cu el: faptul că n-au sărit direct dintr-un curs de actorie (sau dintr-o bancă de liceu) în mijlocul ecranului, ci au trebuit să-şi croiască drum până acolo; şi până au ajuns au avut timp să trăiască şi să se hârşâiască puţin, să facă şi să păţească anumite lucruri. În cazul lui Bogart, asta a însemnat alcoolism, trei căsnicii ratate şi zece ani de partituri subalterne pe lângă staruri ca James Cagney şi Edward G. Robinson. De-aici neîncrederea în lume, izolaţionismul mândru şi ţepos, colţoşenia lui "Bogart".
Toate lucrurile care înseamnă "Bogart" se regăsesc, desigur, în Casablanca. Şi adevărul e că prea se regăsesc în filmul acela - prea sunt puse în vitrină. E rolul lui arhetipal, dar nicidecum cel mai mare. De fapt, arată cât de uşor putea individualismul lui mizantropic să alunece în autocompătimire (vezi secvenţa în care se îmbată), din prea multă indulgenţă şi prea puţin control scenaristic şi regizoral. Dacă vreţi să vedeţi perfecţiunea lui "Bogart", vedeţi şi revedeţi Somnul de veci. Povestea poliţistă a lui Chandler e atât de complicată încât, după cum spune legenda, până şi regizorul Howard Hawks - de fapt, până şi Chandler - a renunţat s-o mai înţeleagă. A preferat să transforme filmul, secvenţă după secvenţă, într-o demonstraţie a artei lui "Bogart" de a se face stăpân pe orice situaţie prin forţa gândului şi a cuvântului (rareori prin forţa fizică). Somnul de veci reprezintă absolutul graţiei şi al autosuficienţei bogartiene - cu o precizare: ca să atingă această desăvârşire, "Bogart" are totuşi nevoie de o altă persoană - de cineva care să-i fie sparring partner. Şi atunci (de fapt, cu doi ani mai devreme, pentru A avea şi a nu avea), Hawks a creat-o, special pentru el, pe Lauren Bacall (sau "Lauren Bacall"): femeia care îi poate ţine piept, care îi poate întoarce orice replică. (Observaţi importanţa pe care aceste filme o acordă abilităţii de a vorbi bine, felul în care compatibilitatea celor doi e probată prin strălucirea egală şi prin complementaritatea stilurilor lor verbale: oare a mai existat vreo epocă în care influenţa Hollywoodului să fi fost atât de civilizatoare?) Rezultatul e un mare vis, unul dintre cele mai mari din istoria filmului. Atenţie, un vis. Adică o fantezie, o minciună.
În viaţa reală, cine e în stare să se facă stăpân pe orice situaţie, să se ridice întotdeauna la standardele astea himalayene de onestitate şi independenţă intelectuală, să nu accepte niciodată postura dizgraţioasă, compromisul, dependenţa? Dacă ar exista un om capabil de performanţa asta, nu ştiu în ce condiţie s-ar mai afla umanitatea lui la sfârşitul acestui proces. Un asemenea om ar fi obligat să se controleze tot timpul - nu şi-ar putea permite nici o scăpare. Şi cum ar mai tolera el eternul călcat în străchini, incurabila lipsă de graţie a semenilor săi? Ar deveni crud, paranoic, imposibil. Există sugestii în acest sens încă de la începuturile lui "Bogart" - la finalul Şoimului maltez, când o trimite la închisoare pe femeia de care e îndrăgostit. Discursul lui de despărţire e acompaniat de o muzică romantică, menită să ne convingă că decizia îl sfâşie, dar nu vă lăsaţi păcăliţi: în momentele acelea, el exultă - şi-a dovedit că se poate ridica deasupra ultimei lui slăbiciuni - şi, dacă stai să te gândeşti la exultanţa lui, ţi se face părul măciucă. În ultimii lui ani de viaţă, când era deja o legendă (a murit în 1957, la 58 de ani), a jucat o serie de roluri curajoase în care ataca aceste probleme, ca şi când ar fi vrut să ne avertizeze în legătură cu pericolul de a ne lăsa prea vrăjiţi de legenda lui. Cea mai mare dintre aceste creaţii o găsim în filmul lui Nicholas Ray, In a Lonely Place. Bogart joacă rolul unui scenarist distrus: inteligent, onest - superior oricărui alt om din Hollywood - şi otrăvit iremediabil. Nici un alt actor n-ar fi reuşit să facă atât de clar faptul că la originea violenţei şi a relei voinţe stă o nobleţe degenerată - un set de aşteptări prea mari de la sine şi de la lume. După cum numai de la Bogart putea să vină revelaţia înspăimântătoare că e soarta valorilor bogartiene să se prefacă în otravă.
Clar? Clar. Nimeni nu va reuşi vreodată să fie "Bogart". Dar cred că, la un moment dat în viaţa lui, orice bărbat e dator să încerce.