Dacă întrebi de cel mai 'tare' club din Viena, mai toţi localnicii, după ce se vor asigura cu amabilitate că nu ai în vedere locaţii cu specific oriental sau erotic, te vor îndruma spre Flex. Ţi se va descrie o fostă staţie de metrou amenajată ca o Mecca a vieţii de noapte cu pretenţii underground. Obiectivul cel mai antituristic al unui oraş saturat de muzee. Aşadar, opiniile sunt cvasiunanime, şi nici cu orientarea nu e prea greu, o iei pe malul stâng al Dunării cam până la ieşirea spre Prater. Mai depinde şi la ce ora faci drumul ăsta; la o intersecţie cu câteva sute de metri înaintea destinaţiei rişti, după miezul nopţii cel puţin, să treci prin câteva cordoane cu indivizi întunecaţi ce încearcă într-o germană ininteligibilă (de,viziune multiculturală) să-ţi vândă hash sau charlie. Pentru profani, haşiş şi cocaină. Ultima, zice-se, "dreasă" excesiv cu amfetamine. Dar să fim corecţi şi toleranţi. Poate că amărâţii ăia urcaţi din continentul negru până pe străzile mai tuturor capitalelor vestice fac şi ei un ban, poate - cum spuneau chiar economiştii austrieci înainte de înălţarea valului migrator - şi ocupaţiile "la negru" (fără vreun apropo) îşi au un aport în bunăstarea generală.
În plus, poate că eu devenisem deodată puţin cam prăpăstios; căci doar ce trecusem pe lângă câteva cluburi duduind sub semnul luminos al curcubeului, aşa că pe moment şoaptele intime masculine nu mă atrăgeau sub nici o formă. Dar am ajuns şi la lumina debarcaderului, de unde începea parcă "cealaltă Vienă". Terase din lemn întinse fiecare pe câteva zeci de metri, lemn şi stuf, da, iniţial te trimitea destul de mult cu gândul spre Vamă. Cu, bineînţeles, precizările de rigoare, pet-urile şi mizeria ţineau de inconceptibil, iar înjurăturile ce se puteau auzi pe la mese se repetau prea monoton, într-o singură rădăcină lexicală. Oricum ar fi fost, după o săptămână de încleştări spirituale şi preţiozităţi teoretice oaza asta răsfirată şi boemă mă primea cu mult peste aşteptări. Partea de suprafaţă a Flex-ului părea ca un ClubA făcut cu ceva mai mult bun gust şi poate doar ceva mai spălat. Familiarul atrage, mai ales ridicat la superlativ. Oprindu-mă la bar, parcă bucuros de-atâta sete, le explic călăuzelor mele de ocazie că, la cum arată locul şi atmosfera, după mintea mea nu are sens să plătesc biletul la un concert obscur pentru a intra într-un subsol, fie el şi printre cele mai titrate din lumea veche. Însă după câteva beri snobismul meu îşi ia un serios avânt, lăsând în urmă tot soiul de alte consideraţii ca fiind doar "mici meschinării". Iar o asumare corectă a spiritului balcanic, am hotărât dintr-o dată, cere cheltuieli şi nesocotinţe cel puţin egale cu a nobililor ruşi din romanele adolescenţei. Fiat!
În capitale imperiale metroul e săpat considerabil mai adânc decât magistralele bucureştene, ca pentru a ascunde păcate mai multe şi mai serioase. Coborând atâtea trepte, aveam tot timpul să-mi închipui cum va arăta o Euridice vieneză. Numai că am uitat-o pe loc auzind cum sună Rainer von Vielen; sound-ul lor de electropunk umplând vechile galerii cu claritatea vechilor instrumentişti germani şi puterea unui concert de metal. O depăşire fericită a experimentalului ce-şi transcende condiţia atât de rar între Londra şi Bucureşti(!?), o prospeţime, particularitate a sunetului ţinută în frâu de talent şi poate în desele rafinări a partiturii fiecărui instrumentist. Pe scena erau vreo 12, apoi am aflat că formaţia originală avea doar cinci din ei, restul fiind de susţinere sau creatori de efecte vizuale. Jocurile altora pe-un laptop la concerte mi s-au părut mai mereu cam gratuite şi nimic altceva decât simple improvizaţii; acum urma să aflu că filmuleţul proiectat pe-auirea în spatele celor ce cântă poate fi chiar o interpretare convingătoare, echilibrată a melodicului, o completare insolită a cântecului ce-şi este de altminteri suficient. Dacă acceptam că faptul estetic se desprinde în primul rând printr-o adecvare, un echilibru superior ale expresiei şi mesajului, fosta staţie de metrou vieneză adăpostea arta în cel mai autentic sens. Hochkultur in da underground. Originalitatea muzicii ce reuşea să evite experimentalismul facil seducea spontan populaţia Flex-ului, dedulcită totuşi la show-uri serioase de muzici care de care mai alternative. Formaţia asta din Hamburg,ce până la ultimele trepte ale unei scări de metrou obositor de lungi nu-mi spunea mai nimic, pur şi simplu se impunea prin tot, de la spectacolul vizual până la solo-ul de baterie. Cum însă faptul artistic de excepţie rămâne în mare parte inexplicabil, iar muzica în cel mai înalt grad, nu pot decât să repet aici ceea ce-am spus şi cunoscuţilor mai apoi -" un proiect gen Blazzaj finisat până spre desăvârşire..".
Singura bănuială ce-ar putea să-mi califice ineludabila subiectivitate ca pe un soi de partizanat vine dintr-o mare surpriză spre finalul concertului. După câteva preveniri pentru public, autohton în majoritate, von Vielenii au prezentat ultima lor "creaţie", incredibil, versificată chiar pre limba cronicarului acolu nimeritu'. Care spre mare dezamăgirea sa, nu înţelegea nici un cuvinţel, exceptând motivele " iubita" şi "alba", pronunţate însă fără diacritice. Într-un târziu, totul devenise clar, solistul habar n-avea de limba română. Atunci cine, cum, şi cu ce prilej? Pe fundal, imagini alb-negru dintr-un sat maramureşean, care,dacă n-ar fi fost atât de bine echilibrate de flash-uri bine gândite, mi-ar fi părut kitsch. Enigma nu avea să-mi dea pace până mult mai încolo şi m-a făcut să trec după final în spatele scenei. Deşi mai puţin spectaculoase, adevărurile se dovedesc întotdeauna mai umane. Basistul avea origini săseşti pe partea tatălui, şi găsise cu cale să-şi exploateze identitatea multietnică traducând pur şi simplu în română " cu dicţionarul" nişte versuri pe care le concepuse în germană. Părea teribil de entuziast, ca de altfel toţi cei din jurul său, şi m-am simţit într-o postură cumva ingrată atunci când a trebuit să-i spun că n-am înţeles mai nimic, şi că în dicţionarul limbii noastre "s" -ul dinaintea consoanei nu se citeşte "sch". I-am încurajat totuşi, pe el şi pe solist, convingându-i că româna se deprinde mai bine folosind-o în contextul ei geografic, asta dacă nu au angajamente foarte apropiate în Spania. Şi că de altminteri, ar avea un succes nebun în orice club bucureştean. Habar n-am dacă am fost suficient de diplomat sau dacă butoaiele de bere ce începuseră să şuiere în preajma noastră transformau totul în înţelegere şi sentimentalism indulgent. Sau poate, cine ştie, uneori criticile şi laudele pot fi primite fără false modestii şi fără vedetisme.
Ca-ntr-o desuetă carte cu mistere, periplul cultural vienez mi se-ncheie in subteran. După lumina amfiteatrelor, foiţa de aur şi catifeaua roşie a operelor sau lumina precis domesticită a muzeelor, deznodământul cultural al capitalei imperiale nu se poate petrece decât adânc sub pământ, într-o staţie de metrou dezafectată. Părăsind unul din cele mai faimoase cluburi europene, am luat-o pe malul Dunării, în sensul de curgere. Parcă mai curat, mai grăbit şi mai candid decât îl cunoşteam, de-acolo la mine în Brăila, fluviul îngâna o altă muzică. Totuşi; pe sub eleganţa curgerii, printre viorile valsului se ghiceau deja tânguiri şi doruri estice.
(Dragoş-Mihai Ticra)