Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Manifest pentru o grevă a criticilor


Observator Cultural, februarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Se spune despre ei că au interese obscure, sînt ranchiunoşi, fac parte din complexe conjuraţii cu mize neidentificabile. Că sînt incompetenţi şi incapabili să vadă capodoperele de sub propriii ochi. Că-şi susţin (doar) prietenii şi alcătuiesc grupuri de interese fără buget, dar cu capital simbolic. Atunci cînd nu sînt contestaţi din afară, unii nu pierd nici o ocazie să le pună piedici altora, în funcţie de orientările personale de grup. Puşi să facă faţă şuturilor permanente, numai cîţiva mai ştiu să spună "eu cred că e aşa", restul susţin că "e aşa".

Nu e vorba despre un ordin misterios, dedicat distrugerii globale. E vorba despre criticii de teatru. În minunata viaţă publică românească, foarte multora li se pare o meserie inutilă, pe care-ar putea-o practica oricine.

Oriunde te uiţi, rolul criticului profesionist e subminat. Un cotidian naţional are acum o rubrică zilnică numită Tu scrii cronicile (foarte adesea, puseuri de patru sau cinci stele). (...) Sondaje de public însoţesc în mod curent opinia critică.

Unii vor rubrici de comentariu teatral ţinute de actori şi regizori; alţii susţin că o felicitare la cabină făcută de un coleg artist contează mai mult decît ce spune/scrie un critic. Ipocrizia e la ea acasă: evaluările artistice ale teatrelor se fac pe bază de dosar de presă, numai ce scriu criticii intră în calcul, cererile de finanţare pentru festivaluri se fac la fel, iar cînd interesul o cere, verdictele pozitive ale profesioniştilor (niciodată cele negative) sînt aduse drept argument incontestabil.

Sînt cel dintîi să recunoască schimbările aduse criticii de noile tehnologii. Criticii s-au bazat întotdeauna pe cititori: acum, email-urile şi blogurile au deschis o întreagă şcoală a replicii rapide. Ca cineva care crede cu pasiune că actul critic ar trebui să pornească o discuţie mai degrabă decît să fie ultimul cuvînt, salut asta fără rezerve. Dar cred încă în validitatea criticilor profesionişti care, pentru că văd 200 de spectacole pe an, au un fond comun de experienţă.

O ţinem aşa de o eternitate, scuzînd artiştii pentru că aşa sînt ei, artişti, orgolioşi, boemi şi iuţi la mînie, şi încercînd să facem caravana să treacă în lătrat sonor de cîini. De o eternitate o ţinem în pretenţia la superlative, în crize de vanitate şi porţii consistente de antidepresive. Niciodată ca pînă acum, însă, mizeria violentă (verbal) a societăţii româneşti - şi a politicii ei - nu s-a instalat atît de comod în relaţiile umane şi profesionale din teatru. Încet-încet, ne transformăm într-o mahala cu iz de hazna, în care poţi spune orice despre oricine.

Şi atunci, critic fiind, te întrebi: chiar eşti un parazit pe spinarea actului artistic? Chiar nu are nimeni nevoie de critică, doar cei care-o fac, pentru ca să aibă şi ei din ce trăi?

Niciodată biletele vîndute nu vor ţine locul criticii profesioniste. Altfel, Take, Ianke şi Cadîr ar fi cel mai bun spectacol al ultimului deceniu, iar teatrele de copii, singurele care-ar trebui să supravieţuiască.

Voi fi fără îndoială acuzat de elitism. Însă tot ce susţin e că există un risc în a trata opinia populară drept factorul decisiv pentru orice. Una din cele mai triste declaraţii publice din viaţa britanică i-a aparţinut lui Richard Luce, un ministru din cabinetul Thatcher, care a spus despre arte că "singurul test pentru capacitatea noastră de a reuşi e să putem atrage suficienţi clienţi". După acest indiciu, cele mai multe teatre independente s-ar fi închis, iar Cursa de şoareci ar fi fost cea mai bună piesă a secolului XX. În timp ce, în ultimă instanţă, artele răspund în faţa publicului, mi se pare foarte periculos ca practicienii şi criticii să se abandoneze capricioasei tiranii a opiniei populare. Cum spunea George Bernard Shaw, acuzat fiind că nu i-ar fi plăcut o comedie galică de bulevard, de mare succes: "40 de milioane de francezi nu pot să aibă dreptate".

Poate exista teatru fără critică? Sigur că da. Dacă s-ar desfiinţa poliţia rutieră, semafoarele şi indicatoarele de prioritate, ar înceta să mai circule maşini? Of course not. Dar hai să ne imaginăm cum ar fi traficul în Bucureşti fără indicatoare, semafoare şi poliţişti. Probabil la fel ar fi şi-n traficul teatral fără critici. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi să intrăm în grevă, să nu mai scrie cronică de teatru, timp de o lună, nimeni din România. Sau măcar nimeni de la Observator cultural. Teatrul ar merge înainte; dar oare mai bine?

Citatele provin din surprinzătorul text al lui Michael Billington, Theatre of the Absurd / Teatrul absurdului, publicat pe 21 februarie în cotidianul britanic The Guardian.



 Toate articolele despre Articole diverse


2 comentarii

  • Eu zic sa trecem la treabă.
    Corina Schwartz [membru], 28.02.2007, 17:14

    Adică să mergem la teatru. Am avut un moment în care, văzînd un nou articol pe tema criticilor de teatru, mi-am zis: iaaaară??? si am vrut să trec mai departe. Citindu-l însă şi punîndu-l cap la cap cu celelalte care au apărut tot pe-aici, îmi dau seama că Iulia Popovici face o chestie chiar faină. E singura care duce mai departe discutia iscată de un articol al Cristinei Bazavan. [http://agenda.liternet.ro/articol.php?art=3407. Fac o paranteza necesară şi zic că e ridicol să pretinzi ca nu mergi la teatru pentru ca nu iţi dau criticii repere, pentru că ei nu te conving să intri în sala de teatru, să-ţi scoti banii ăia mulţi din buzunar. Eu cred că nu poţi avea decît o relatie strict personală cu teatrul- e cumva ca dragostea, trebuie sa ţi-o asumi, s-o trăieşti pe propria piele pentru că nu are nici un haz cînd e povestită de atcineva.] Iniţial au fost cîţiva critici care s-au apărat, care şi-au asumat chiar o parte din criticile Cristinei Bazavan. Insă Iulia Popovici se luptă să-şi provoace colegii să-şi pună întrebări, să-şi reevalueze pozitia în relatia cu spectatorii şi cu creatorii (faina ideea cu blogul Observatorului Cultural- inspirata, imi inchipui, de blogul Guardian). Sper să trecem curînd de faza monologului. Acu' eu zic aşa: criticii sînt şi ei oameni care au dreptul să spună "mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut spectacolul X", fără să se simtă obligaţi să scoată din pălărie nu ştiu ce explicaţii preţioase pentru opiniile lor. Cred că ar fi frumos să găseasca curajul de a se apropia cu o oarecare inocenţă de fiecare spectacol. Asta e un drum care trebuie bătut şi de spectatori.

  • RE: Eu zic sa trecem la treabă.
    Iulia Popovici [membru], 09.03.2007, 09:15

    Multumesc mult de comentariu, sper sa ne vizitati si pe blogul de la Observator. Ce incerc eu sa fac e sa gasesc o cale de comunicare cei care fac teatru, cei care se duc la teatru si cei care scriu despre teatru, si ma bucur mult cind treaba asta incepe sa si functioneze.

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Dans Wanderer - O călătorie emoţională, Diana Pavlenco, editat de Luiza Vasiliu
 English as a foreign language (sau formule lingvistice împotriva rinoceritei) , Roxana Pavnotescu
 Premieră la Reactor în cadrul unui proiect pentru tineri - Îmi place sushi, Comunicat de presă
 Nu a fost Luna Roşie, a fost Béjart Ballet Lausanne, Octavian Neculai
 Două balerine românce vor dansa pe scena Sălii Palatului, alături de prestigioasa companie Béjart Ballet Lausanne, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer