Fără greutate - Blood Diamond

"Eu aici am o mică problemă", îi spune Leonardo DiCaprio la telefon lui Jennifer Connelly, în timp ce stă rezemat de o stîncă, sub soarele Africii, cu un glonte în el şi cu un comando de mercenari nemiloşi pe urmele lui. Galanteria lui DiCaprio e în marea tradiţie hollywoodiano-hemingwayană a "graţiei în situaţii limită" (vitejii hiperbolice expediate cu un eufemism, probleme de viaţă şi de moarte tratate ca nişte probleme de stil) şi, în principiu, ar trebui să-i meargă la inimă oricărui spectator care vrea să vadă gesturi de efect şi vrea să audă replici flamboaiant-laconice şi nu vrea să se maturizeze - care, cu alte cuvinte, chiar are organ pentru cinema. La originea acestei tradiţii stă, desigur, Bogart (deşi Sergiu Nicolaescu v-ar spune, probabil, că la origine stă el, cu a sa replică "Un fleac, m-au ciuruit."), iar personajul interpretat de DiCaprio în Blood Diamond este un personaj bogartian - un traficant de diamante din Sierra Leone, care pretinde că n-are nici un Dumnezeu în afara propriului interes, dar care, la momentul adevărului, se dovedeşte capabil de nobleţe.

Problema e că nici momentul, nici personajul, nici filmul nu conving. Explicaţia cea mai simplă ar fi că DiCaprio nu e Bogart. DiCaprio a muncit serios la rolul ăsta (pentru care e nominalizat la Oscar): a mai pus nişte muşchi pe gracila sa făptură şi pare capabil să demonteze şi să reasambleze o puşcă-mitralieră şi-n somn; atunci cînd tratează cu africanii nu vorbeşte engleza normală, ci pidgin, şi ochii lui se mişcă tot timpul în căutarea unei ocazii sau a unei ieşiri. E la nivelul lui maxim de energie (nivelul la care l-a ţinut Martin Scorsese pe durata a două filme întregi: The Aviator şi recentul The Departed) atunci cînd se tîrguieşte îndîrjit cu un pescar (Djimon Hounsou) care-l poate conduce la un diamant de dimensiuni neobişnuite sau atunci cînd aleargă pe străzile din Freetown îmbrîncind pe oricine îi stă în cale, cu gloanţele rebelilor din Frontul Revoluţionar Unit, dar şi ale forţelor guvernamentale, şuierîndu-i la urechi. Dar nici atunci nu crezi cu adevărat că e de-acolo, că şi-a petrecut toată viaţa pe străzi ca acelea (personajul lui s-a născut în Rodezia). Şi în nici un caz nu crezi că a fost mercenar în Angola. Orice ar face DiCaprio, încărcătura masivă de experienţă pe care i-o atribuie scenariul pur şi simplu nu-i iese la cîntar; e prea uşor - pare mai degrabă un ştrengar dickensian (Artful Dodger din Oliver Twist, să zicem) mutat disciplinar în Africa şi te tot aştepţi ca Africa să-l înghită. Problema lui DiCaprio şi a tuturor celorlalţi prinţi ai Hollywood-ului de azi, în comparaţie cu Bogart, este că nu par destul de trăiţi şi de hîrşîiţi; faţa lui Bogart părea să fi trecut prin multe, în timp ce feţele lor nu par să fi trecut decît prin multe roluri.

Dar nu numai DiCaprio e neconvingător. Neconvingător e felul în care filmul lui Edward Zwick încearcă să împace nevoile genului în care se încadrează - aventură hollywoodiană în stil vechi - cu responsabilitatea morală pe care şi-a asumat-o: aceea de a deschide ochii publicului larg la realităţile Africii; mai precis, la felul în care s-a autodistrus Sierra Leone în anii '90 (acţiunea se petrece în 1999), cu armament obţinut în schimbul diamantelor ei - deci cu asistenţa neştiutoare a multor amatori de bijuterii din lumea largă. Responsabilitatea asta faţă de lumea reală e ceva cu care vechile filme de aventuri nu se încurcau niciodată: lumea - Casablanca lui Bogart sau Caraibele lui din To Have and Have Not - nu era decît un fundal (creat în studio) pe care Hollywood-ul îşi proiecta fantasmele şi magia acelui Hollywood dispărut e inseparabilă de artificialitatea lui totală, de indiferenţa lui superbă (care bineînţeles că ar fi inadmisibilă în ziua de azi) faţă de lume. Hollywood-ul responsabil al lui Edward Zwick vrea să-şi facă datoria faţă de lume, dar vrea să păstreze şi ceva din vechea magie şi, cel puţin în mîinile lui Zwick, e o combinaţie stîngace, infertilă. Reconstituirea impresionantă din punct de vedere tehnic a tragediei africane face ca elementele glamoroase, artificiale - legătura afectivă care se dezvoltă între erou şi o jurnalistă (interpretată de Connelly), gestul lui nobil din final - să pară de-a dreptul nelalocul lor, iar aerul ăsta supărător de făcătură se extinde asupra întregii reconstituiri, anulîndu-i orice greutate. Sînt convins că realizatorii sînt cu adevărat pătrunşi de responsabilitatea lor morală de a povesti despre Africa. Pur şi simplu nu sînt pregătiţi s-o facă. Cel mai bine o dovedesc cuvintele cu care protagonistul african (pescarul acela interpretat de Hounsou) îl cheamă acasă pe fiul său, care a fost răpit de rebeli: "Mama ta te aşteaptă cu banane coapte. Te aşteaptă vaca. Te aşteaptă cîinele Babu..." Şi tot aşa. Sună ca o parodie rasistă şi, în timp ce o ascultam, parcă îl vedeam pe scenarist stînd pe marginea unei piscine din Beverly Hills, scriind această scenă la laptop şi înduioşîndu-se de propria lui viziune asupra bucuriilor simple din viaţa africanului.