Obstinaţia cu care se menţin teritorii de influenţă în teatre, lipsa unor proiecte pe termen lung, puternic mediatizate, care să mizeze pe alte nume decît pe cele ultra cunoscute duc la o inevitabilă izolare şi involuţie. Bourdieu (Regulile artei, Editura Univers, Bucureşti, 1998) are perfectă dreptate: "În fiecare moment al timpului, în indiferent care cîmp de lupte (cîmpul social în ansamblu, cîmpul puterii, cîmpul producţiei culturale, cîmpul literar etc.), agenţii şi instituţiile angrenate în joc sînt în acelaşi timp contemporane şi temporal discordante. Cîmpul prezentului nu este decît un alt nume al cîmpului de luptă".
Numai că lupta nu se duce cu acelaşi tip de armament. În acest cîmp combativ în care se instituie o tensiune de forţe, după cum remarcă Bourdieu, consacraţii au întotdeauna cîştig de cauză. Dintr-un motiv foarte simplu, de altfel. Ei reprezintă polul puterii acceptate şi legitimate printr-un anumit monopol: "Îmbătrînirea, învechirea autorilor, a operelor şi a şcolilor apar în lupta dintre cei care au făcut dată, şi care se zbat să-şi menţină poziţiile cucerite, şi cei care nu pot să facă, la rîndul lor, dată fără să-i arunce în trecut pe cei care au tot interesul să oprească timpul în loc, să eternizeze stadiul prezent; între dominanţi, care sînt legaţi de continuitate, de reproducere, şi dominaţi, nou-veniţi interesaţi de discontinuitate, de ruptură, de diferenţă, de revoluţie". Pînă aici, nimic nou.
Nou-veniţii sînt marginalizaţi, chiar dacă au capacitatea de a contrabalansa inerţia prezentă. Deschiderea faţă de regizorii sub 30 de ani în teatrele bucureştene este aproape nulă. De aici şi neputinţa instituirii unei fracturi necesare, a unei rupturi care poate crea noi şi necesare viziuni. Regizorii tineri sînt nişte new entries off-off-off cărora li se spune necontenit că trebuie să aştepte, că e bine să se mulţumească şi cu bugete de 10 ori mai mici decît ale "autorităţilor". Strategia de nivelare şi panica de distinct sînt mai mult decît prezente în teatre care mizează pe aceleaşi nume de regizori şi care sînt dispuse foarte puţin să producă mutaţii reflexive. Repertoriul învechit şi lipsa de strategii pe termen lung, care să promoveze regizori tineri şi dramaturgie contemporană, aduc în prim-plan un grav prejudiciu de sincronizare cu teatrul occidental.
În România, teatrul este, în cea mai mare parte, retardat la nivelul opţiunilor şi deciziilor repertoriale şi prea puţin dispus să rişte, să-şi asume proiecte novatoare. De fapt, teatrul a ajuns să surprindă foarte puţin. Iar atunci cînd unii regizori chiar creează ceva cu totul diferit şi puternic pliat de afinitatea lor estetică - mă refer la spectacolul Inimi cicatrizate, în regia lui Radu Afrim, cel mai vizual visceral spectacol din România la ora actuală -, creaţia lor este ignorată. În cursa pentru premiile UNITER de anul acesta, Inimi cicatrizate nu există. În cîmpul de luptă de care vorbeşte Bourdieu mai sus, spectacolul joacă rolul dominatului care se chinuie să facă dată: "A face dată înseamnă, inseparabil, a face să existe o nouă poziţie în afara poziţiilor deja stabilite, în faţa acestor poziţii, în avangardă, şi, prin introducerea de diferenţe, a produce timp". Inimi cicatrizate e unul dintre puţinele spectacole româneşti generatoare de gîndire estetică asumată pînă la ultimul detaliu de concept regizoral.