Revenind de curînd dintr-o excursie teatrală, ne întîlnim, în trenul Intercity Cluj-Bucureşti, eu şi persoanele împreună cu care bătusem drumul în sens invers, cu un mare actor român, vedetă foarte populară a scenei şi (în ultima vreme, aproape exclusiv) a ecranului, interlocutor plin de farmec, povestitor fascinant şi... apicultor pasionat. Descoperisem această preocupare neobişnuită din "viaţa şi activitatea" artistului acum vreo patru ani, cînd, într-o noapte de festival în provincie, stătusem mai bine de două ore cu gura şi urechile căscate, ascultînd istorii despre albine, despre obiceiurile, pasiunile şi fobiile lor şi, fireşte, despre minunile culinare şi curative pe care le produc aceste creaturi extraordinare. Nu erau nişte litanii incontinente şi nici nişte povestioare banale, menite să umple golurile de conversaţie; erau adevărate epopei în miniatură, adevărate saga liliputane ramificîndu-se în detalii tehnice, poetice sau dramatice, crude sau hazlii - şi adevărate bucăţi (şi bucate) literare născute spontan. Autorul ar trebui să le pună pe hîrtie; se simte că îi izvorăsc direct din suflet. În plus, am bănuiala că vieţuirea printre albine îl ajută să suporte vieţuirea printre oameni. Pentru plăcerea proprie - dar şi spre a capta pentru cauza comună (care? ei, care!) bunăvoinţa tovarăşilor de drum -, l-am provocat, cu o întrebare aruncată ca şi întîmplător, la un recital pe teme apiculturale. Şi...
Şi am aflat (din nou) că:
albinele au o organizare comunitară (politică, s-ar putea spune) precisă şi fixă, în care rolurile "sociale" sînt clar împărţite - lucrătoare, trîntori, matcă - şi cu sfinţenie respectate;
în absenţa prea îndelungată a mătcii (pe care o "instituie", prin anumite procedee, stuparul, dar care trebuie să fie acceptată de către întreaga populaţie interesată), albinele din "familia" respectivă o iau razna, transformîndu-se în ceva ce se numeşte stup nebun; acesta devine nu doar neproductiv, ci şi agresiv şi trebuie, în cele din urmă, să fie distrus;
dacă stuparul nu o "unge" pe matca nouă la vreme sau dacă această matcă nouă e socotită, cine ştie de ce, nepotrivită, albinele o ucid (zidind-o de vie, cu ceară, în lăcaşul ei) şi înscăunează, cu de la ele putere, o altă matcă, aleasă "din interior";
între momentul cînd rămîn fără regină şi momentul întronării noii suverane, dintre albinele lucrătoare se detaşează un număr de indivizi care blochează intrarea în stup (cred că urdiniş se cheamă), masîndu-se acolo în rînduri succesive şi nepermiţînd, astfel, pătrunderea vreunui răufăcător; şi multe altele. Bineînţeles, atunci am transferat pe loc (nu numai eu, probabil) informaţiile primite asupra realităţii politice din jurul nostru; zilele acestui aprilie tulbure şi tulburat nu doar chemau metafora, o impuneau aproape: ce putea fi mai asemănător întîmplărilor albineşti decît războiul (în toate sensurile constituţional) de la "vîrful" stupinei naţionale? După care, a venit Gala Premiilor UNITER.
Nu mai reiau aici povestea controverselor (şi a tuturor evenimentelor conexe avînd, lingvistic, aceeaşi rădăcină: advers... devers... pervers... revers... subvers...) care au individualizat actuala ediţie pînă la a-l face chiar şi pe crainicul principalei emisiuni de ştiri a postului public de televiziune să anunţe, cu vizibilă satisfacţie, că anul acesta premiile breslei teatrale "stau sub semnul" dezbinării dintre artişti, promiţîndu-le, implicit, telespectatorilor lacrimi şi sînge - adevărat! - în transmisia directă ce va urma. În timpul Galei, mi-am amintit pe neaşteptate istorisirile din tren. Sub imensul cort ridicat lîngă zidurile întărite ale Sibiului medieval - care, în calitate de Capitală culturală europeană în 2007, a găzduit prima ieşire a Galei din Bucureşti -, aerul vibra. De emoţie. De căldură. De bucuria de a fi împreună. De mîndria secretă că, indiferent de acele cu venin pe care le mai îndreaptă, din cînd în cînd, unii împotriva altora, cei ce iubesc teatrul ştiu să se strîngă alături unii de alţii ca să apere scena de atacul vieţii. Nu toţi artiştii care au venit la Gală au plecat fericiţi de acolo; nu toţi puteau să ia premii; nu toţi au fost de acord cu anunţatele candidaturi la trofee şi nu toţi ar fi dat coroniţele finale celor care le-au primit. Dar ceva din privirile, zîmbetele, încruntările, aplauzele, şoaptele, bombănelile şi aclamaţiile lor, ceva de nedefinit şi de neregăsit altcîndva şi altundeva mărturisea sentimentul apartenenţei la confreria aceasta unică în lumea reală şi dovedea că nişte oameni ce-şi preschimbă sîngele - adevărat! - şi carnea, fiecare în felul lui şi după puterile lui, în materia din care sînt ţesute visele nu vor permite să pătrundă între ei răceala, urîtul, răul. Stupul teatrului poate să rămînă, o vreme, fără matcă: fără o scară sigură de valori sau fără repere unanim acceptate sau fără certitudinea izbînzii Binelui; albinele lucrătoare, prin însăşi natura lor, îi vor deveni apărători înverşunaţi. Şi aş fi gata să jur că, în seara Galei, chiar şi albinele rebele, cele ce părăsesc stupul ori se întorc împotriva lui, chiar şi trîntorii bîzîitori, fără de care (asta e!) roiul nu supravieţuieşte, nu s-au putut dezlipi de televizoare...
Sigur, metafora sfîrşeşte aici. Clipa, fie ea şi de graţie, trece, vorba lui Caragiale, ca o clipă, iar lumea oamenilor se conduce după alte legi decît lumea albinelor. Dar oamenii pot învăţa, oricînd, ceva de la albine.