Testamentul lui Villon - Toate-s la crâşme şi la fete

Sorin Oros a vrut să marcheze cei zece ani de activitate pe scena Teatrului de Nord din Satu Mare printr-un remake. Unde sunt zăpezile de altădată din 1997, an în care a descins în acest teatru, după terminarea studiilor de actorie de la Cluj, împreună cu alţi câţiva colegi de generaţie, se numeşte acum Toate-s la crâşme şi la fete. Reluarea ne dezvăluie secretul conform căruia François Villon e o dragoste constantă, devenit chiar companionul din umbră al actorului. Pentru aniversarea celor zece ani, Sorin Oros s-a pregătit cum se cuvine. Pe lângă recitalul savuros oferit, el a adus pe scenă, după spectacol, şi rodul colaborării sale cu publicaţia locală Glasul Sătmarului, adică două consistente volume de Pamflete, căci actorul ştie să ţină în mână şi condeiul, combătând sagace prezentul social şi politic din "oraşul amorţit" (sintagma aparţine lui Felician Pop, directorul publicaţiei amintite), cu o virulenţă oarecum... villoniană, aş zice. Tot ca recoltă personală, a alăturat volumelor de publicistică şi unul de teatru, conţinând opt încercări dramatice şi un scenariu de film adunate sub titlul Teatru? (cu semnul întrebării la sfârşit indicând modestia autorului). Unele piese au fost deja publicate în reviste de profil, deci Teatru! (cu semnul certificării valorice de la sfârşit, se pare, meritat). Împreună cu Andrei Mihalache, directorul artistic al Teatrului de Nord, Sorin Oros a invitat la aniversare pe toţi colegii de generaţie. Din păcate, a răspuns prezent la premieră doar Emanuel Petran, actor la Teatrul Naţional din Cluj.

Recitalul de muzică şi poezie din lirica lui François Villon a fost o încântare. Cu Villon în suflet şi cu muzica originală realizată de cvintetul "Transfestsilvania" revărsată pe scenă şi degajând atmosferă medievală specifică, arhitectura spectacolului mi s-a dezvăluit ca un testament imaginar al poetului hăituit, haimana, pătimaş în trăiri, cumplit încercat de destin. Instrumentiştii, în haine de epocă, au fost: Erdos Margareta (harpă), Mărioara Bârsan (percuţie), Kovacs Emoke (vioară), Crina Varga (violoncel) şi Nicolae Erdos (fagot, blockflote). Spectacolul e lucrat cu rigoare până în cele mai mici amănunte. De pildă, suflătorului Nicolae Erdos i se căutau panglici la încălţăminte înainte de a intra în scenă. Şi i s-au găsit.

Sorin Oros respinge abordarea înţesată de nostalgii desuete şi tratează versurile în registru frust, excesiv dramatic uneori. Mesajul direct, dur, stă sub semnul avertismentului conţinut în educarea adolescenţilor, prevenire de tipul Venit mors velociter / Rapit nos atrociter. Melancolizarea e substituită fiorului tragic. Astfel că "zăpezile de altădată" nu trimit spre fereastra deschisă spre amintire decât în final, prin efectul vizual al ninsorii efective prelinse de sus peste toate răvăşitoarele rememorări ale vieţii trăite. Resturi, rămăşiţe ale vieţii, rumeguş întins pe toată suprafaţa scenei. Ca sugestia să fie vizualizată, dintr-o grămăjoară astfel pregătită, personajul liric va scoate la iveală tigva cea hidoasă a morţii, însoţindu-şi gestul cu un râs sardonic. De altfel, cam singurul. Ninsoarea prefigurează un moment al liniştirii şi al purificării, poate al iertării divine. În faţa crucii aşezate pe scenă se căieşte la ceasul suferinţelor cel osândit. Ce lasă în urmă pariziencelor de pe locul întâi, "fetiţelor ce prind iubiţi / cu ţâţele din bluză scoase", "preascumpei Roza", magiştrilor, măcelăresei? Sub înfăţişare de proscris, căzut pe jos de pe patul suferinţelor, eroul, omul surghiunit, dar nu învins, adună ghemotoace de talaş în chip de (sau în loc de) rubine, briliante... recunoştinţe versificate de magistrul François Villon. Pentru că aventurieri şi depravaţi din categoria celor geniali, ca Poe, Rimbaud sau Esenin nu lasă după moarte decât "un nume adunat pe-o carte", sugestie pe care o primim în final prin manuscrisele lăsate să cadă pe scenă, asemeni "zăpezilor de altădată". Apropo. Oros a introdus în scenariul său şi două poezii din Esenin, spirit înfrăţit cu "depravatul" Villon. E vorba despre Nu regret, nu mă jelesc, nu strig şi Focul vânăt. Colajul merge ca lipitură subtilă ce flanchează (prolog - epilog) universul poetic villonian pus pe tava generoasă în surprize a scenei sătmărene. De pildă, versurile Binecuvântat să fie deci / Că trăiesc şi că mă duc spre moarte par desprinse din confesiunile aceluiaşi suflet chinuit care a semnat epitaful Aici, sub prag, zace-adormit, / >ucis de-a dorului săgeată / un mic studinte pricăjit,/ François Villon numit odată. Convieţuirea cu Villon în suflet de atâta timp, aprofundarea sensurilor versurilor sale, l-au îndemnat pe Oros la câteva variante de traducere, una din ele reprodusă în caietul de sală.

Registrul grav al declamaţiei se menţine pe tot parcursul recitalului, nuanţările sunt puţine, tonul glumeţ lipseşte. Băşcălia nu are ce căuta în apropierea căinţei pioase. Villon-ul lui Oros e mai degrabă un spirit pios întors în sine. De pildă, un râs cavernos, în sensul că "V-am tras-o, crâşmari împuţiţi", nu era de lepădat la înşirarea blestemelor adresate "crâşmarilor ce ne botează vinul". Parcă e prea mult tragism şi unde nu e cazul. Sau numai eu am simţit asta? Se pare că autorul spectacolului a uitat că secvenţa cu pricina poartă titlul Baladă veselă despre crâşmari. E drept că abordarea acestei "balade vesele" ridică mari probleme de interpretare, e extrem de dificilă. Constantin Rauţchi a ştiut s-o facă la vremea sa ca nimeni altul.

Deşi îngenuncheat de destin, Villon a proslăvit libertatea, a gustat din deliciile vieţii, cântând iubirea şi "traiul după plac". Spectacolul lui Sorin Oros Toate-s la crâşmă şi la fete pune în evidenţă, la modul riguros, dimensiunea poeticii villoniene care se poate livra sub formă lapidară pe scenă, invitând la reflecţie şi lectură.