Ca în fiecare an, şi în 2007 anunţarea nominalizărilor la Premiile UNITER a făcut să curgă o cantitate considerabilă de cerneală tipografică; nici mai multă, nici mai puţină decât altădată. Unul dintre articolele care a lansat o suită de întrebări este "Oameni cu păreri", semnat de doamna Alice Georgescu în Ziarul de duminică, numărul 9 (341) / 9 martie 2007. Ca membră a juriului, am simţit nevoia să ofer câteva răspunsuri (unele se potrivesc şi altor interogaţii, rostite sau doar gândite de breaslă) şi să formulez noi întrebări. Iată-le!
Agitaţia stârnită anual, fără excepţie, demonstrează cât de preţuite şi de râvnite sunt distincţiile UNITER. Toată lumea e nemulţumită: cei ce nu-şi regăsesc numele pe listă suferă şi încep să caute nod în papura celorlalţi; unii nominalizaţi protestează şi ei, din motive de tipul "de ce pentru spectacolul... şi nu pentru...", "de ce la categoria... şi nu la categoria...", "de ce..."; restul lumii teatrale chibiţează, întocmind propriile liste cu cine "ar fi trebuit" nominalizat, opinând prin gazete pe tema "cum trebuia procedat"; câţiva critici, foarte, foarte puţini, îşi bat capul să sesizeze ce anume se vede dincolo de tabelul cu nominalizări, ce se petrece cu teatrul nostru, ce ar trebui făcut. Evident, "vinovat" de această adâncă tulburare a apelor e juriul. Anatemizat rapid şi fără drept de apel, e ultimul care apucă să mai spună ceva. Slavă Domnului, vremea în care unanimitatea era obligatorie şi impusă de la "centru" a apus, iar acum pluralismul judecăţilor axiologice e nu doar benefic, ci chiar obligatoriu. Or tocmai juriului, celui căruia i s-au încredinţat scanarea şi judecarea producţiilor autohtone, i se contestă dreptul la opinie şi argumentare!
Ca om de teatru nu pricep (şi pace) de ce anumite spectacole "ar fi trebuit" nominalizate, în timp ce altele nu? Adică n-ar fi avut dreptul? Eu susţin că toată lumea are dreptul la nominalizare, de aceea ne-am şi străduit să vedem cât mai multe producţii, dar numai cei care merită o obţin. Altă cale nu e! Nu mi se pare deloc îngrijorător şi nici nelalocul său să promovezi îndrăzneala cu temei estetic. În artă nu e prea sănătos să valorizezi doar tradiţia, canonul, întorcând spatele inovaţiei, noului. Mai mulţi confraţi ne-au întrebat, direct ori prin intermediari, dacă juriul, acordând şase nominalizări pentru Purificare de Sarah Kane (regia Andrei Şerban, Teatrul Naţional "Lucian Blaga" Cluj Napoca) recomandă implicit un exemplu demn de urmat, din perspectiva esteticii spectacolului, şi de alţii. Din punctul meu de vedere, în câmpul spiritualităţii axioma fondatoare nu e urmarea unor exemple. Fiecare creator autentic ştie asta: îşi alege drumul propriu şi nu se aşază în siajul unor modele, pentru că la umbra lor riscă să nu se prea vadă.
Dispute au iscat şi nominalizările la rol secundar, lăsând a se înţelege în subsidiar că un asemenea statut scenic ar fi inferior. Mi s-au părut întotdeauna mai generoase, mai provocatoare rolurile secundare şi rolurile negative, dar, desigur, ce ştiu eu, eu nu sunt actriţă! Ca să nu perseverăm în eroare în privinţa împărţirii în "principale" şi "secundare", nu ne rămâne decât să recurgem la argumentele literaturii de specialitate. Regulile teoriei dramei divid partiturile actoriceşti în principale, secundare şi episodice în funcţie de contribuţia acestora la spunerea / dezvoltarea / susţinerea poveştii dramatice / scenice şi la rezolvarea ei. Analiza de acest tip mi se pare singura viabilă. Îndrăznesc să sper că n-o să propună nimeni drept criterii numărarea replicilor ori cronometrarea timpului cât cineva stă în spaţiul de joc! Uneori, de mare ajutor în departajare e înşiruirea întocmită de autor (dacă eroii nu sunt enumeraţi în ordinea intrării în scenă). Consider pripită şi afirmaţia că există texte numai cu personaje principale ori exclusiv cu roluri secundare. Ei, da, juriul gândeşte, compară, evaluează. Cum să nu crezi, însă, că unii sunt de rea-credinţă, când, în urmă cu numai câteva luni, în diverse topuri, catalogau ei înşişi un rol sau altul drept secundar, iar acum, făcând aceeaşi referinţă, s-au grăbit să ia "juraţii" peste picior, ridiculizându-i că nu ştiu care e diferenţa. Ba alimentând şi orgoliile unor actori, "jigniţi" că au fost nominalizaţi la "rol secundar", când ei au muncit atât de mult! De parcă ar fi fost mai valoroasă creaţia lor interpretativă dacă rolul era principal!? Dar nu e!
Cât priveşte premiul pentru critică teatrală, au fost ani (mulţi) când juriile au apreciat "activitatea curentă" a colegilor de breaslă, evidenţiindu-i pe cei mai activi. E un criteriu. Nu singurul. Dar ce înseamnă activitate curentă? Adică scrierea unei cărţi de autor, cercetarea teatrală, iniţierea şi coordonarea unui proiect dramatic sau editorial, gestionarea artistică a unui festival nu constituie tot activitate curentă? Şi de ce ar fi mai prejos aceste îndeletniciri intelectuale decât foiletonistica? Are criticul înscrisă în fişa postului său doar "vizionarea de spectacole şi redactarea cronicilor aferente"? Şi, ca să încurc şi mai tare iţele acestei poveşti fără sfârşit, să adaug în complicata noastră ecuaţie încă o variabilă: cine e cronicar şi cine e critic, cum stabilim fără echivoc aceste identităţi profesionale?
Nu mă consider o natură conflictuală, dar nu evit exerciţiul polemic. Atunci când el înseamnă să ne ascultăm unii pe alţii, să ne contrazicem la nivelul ideilor, cu argumente, adică atunci când e creativ. Iubesc diversitatea de păreri, altfel lumea mi s-ar părea monotonă, plictisitoare. Dar mai cred cu aceeaşi tărie şi că nu e fertil ca, ori de câte ori avem păreri diferite, să ne împărţim degrabă în tabere adverse. Măcar de dragul teatrului!