Recentele evoluţii ale evenimentelor (de presă şi de public) legate de nominalizările la Gala Premiilor Uniter, dar mai ales articolele Iuliei Popovici şi al lui Liviu Ornea, m-au obligat la un punct de vedere exprimat public. Într-un fel, amestecul de confuzie mediatică întreţinută, de neprofesionalism şi de reaintenţie nu poate fi ignorat, nici nu te poate lăsa indiferent. Dacă un critic cu decenii de vechime în breaslă poate să-şi asume opinii care nu sînt numai alăturea cu drumul, ci produc şi un asemenea bulgăre de zăpadă de confuzie, atunci şi eu, ca parte direct implicată, am măcar dreptul de a fi "un om cu opinie". Iată opinia, argumentată de principii şi de metodici:
Scrisoarea noastră deschisă, din 20 martie, nu incrimina, aşa cum domnului Caramitru i-a plăcut să minimalizeze, numai antepronunţarea doamnei Alice Georgescu. Noi nu sîntem (nici cei trei nominalizaţi, nici ceilalţi semnatari, membri ai echipelor de cercetare) artişti cu hachiţe. Iar celelalte ieşiri în presă - de la Andrei Şerban la George Mihăiţă - nu au nici o legătură cu protestul nostru. Despre antepronunţare, lucrurile rămîn aşa cum am vorbit, fiindcă - fără a fi dată publicităţii - componenţa juriului era de notorietate, în lumea teatrală, încă din 1 martie. Cu toţii o ştiam. Dacă aceasta e o simplă problemă formală, atunci e limpede: chestiunile de substanţă nu îl preocupă pe preşedintele Uniter. Aşa că le reamintesc:
Mă refer mai întîi la faptul că "membra cu opinii" a juriului AL DOILEA consideră că cercetarea teatrală şi programele proiective-prospective nu fac parte din actul critic. Nominalizările s-ar referi numai la "activitatea de profil curentă", adică activitatea jurnalistic-cronicărească. În principiu, afirmaţia e o pură gogomănie. În speţă, ea e semnul unei drastice frustrări personale, care jigneşte eforturile unor echipe de oameni, al căror travaliu e complet invizibil pentru ochii uneia dintre persoanele care ar trebui, în al doilea juriu, să aleagă pe cel mai bun dintre cei trei nominalizaţi. În acest sens, hazul doamnei Georgescu de a compara munca noastră cu nominalizarea unui actor pentru prestaţia într-un clip publicitar rămîne, atît pentru domnia sa cît şi pentru domnul Caramitru, o glumă simpatică. Nu şi pentru cei nominalizaţi.
În al doilea rînd, în acelaşi articol, doamna Georgescu pretinde (voalat) că nominalizările au fost făcute din lipsă de "marfă". Altfel spus, cum cronica de teatru stă prost, s-au ales programe de cercetare. Lucru care e, din nou, ori semn de orbire, ori semn de incompetenţă, ori ambele. Unui actor i se oferă o nominalizare pentru un rol. Unui critic, timp de peste un deceniu, i s-a oferit o nominalizare numai fiindcă trecea mai des pe strada George Enescu. Fără nici un criteriu. Ceea ce, fireşte, doamnei Georgescu i se părea şi continuă să i se pară normal. Acum, juriul a propus un criteriu: al activismului critic. Eu însămi, cînd am făcut parte dintr-un juriu de nominalizări, am spart habitudinea stupidă, alături de colegii de atunci, introducînd criterii. Iar cînd am fost, la rîndul meu, nominalizată, juriul a avut iarăşi un criteriu: cartea.
Absenţa criteriului, sub umbrela "activităţii de profil curente" este idealul pentru care domnul Caramitru o apără pe doamna Georgescu. E firesc să nu te doară nimic, nici lipsa istoriilor, nici lipsa teoriei teatrale, nici lipsa monografiilor, nici lipsa manualelor cu metodici de actorie, regie, scriitură dramaturgică, scriitură publicistică, atunci cînd n-ai la activ nici măcar o broşurică de cronici. E de la sine înţeles că cea mai bună ordine e dezordinea, şi cea mai valabilă valorizare e anularea oricărui sistem de valori. Cei pe care îi doare şi fac ceva nu sînt critici de teatru.
În fine, în al treilea rînd şi cel mai grav, doamna cu opinii, în articolul în care mătură complet nominalizările pe care era chemată să le judece, produce cu grosolănie dezinformarea crasă. Lucru pe care domnul Caramitru, grăbit să amestece protestul nostru cu celelalte - mult mai spectaculoase - nemulţumiri de artişti, îl ignoră suveran. Ea numeşte acolo programele deschise şi coordonate de Florica Ichim "editare", pe al lui Liviu Maliţa "o culegere de documente" (cînd e vorba despre două ample volume, unul de studii, altul de documente, la care s-a muncit trei ani), iar programul coordonat de mine, unul "de dramaturgie" (cînd e vorba despre un program de cercetare şi creaţie interdisciplinară, care produce filme, multimedia, fotografie, reportaje şi scenarii, tot de mai bine de trei ani).
Cineva mi-a replicat cu ironie că doamna Georgescu n-a ştiut despre ce vorbeşte. Dacă e adevărat (ceea ce e uluitor), atunci legitimitatea ei în a se exprima liber - şi critic - e nulă. Cînd nu ştii, nu te exprimi. Dacă a ştiut (şi sînt convinsă de asta), calitatea de critic şi chiar de jurnalist a doamnei ar trebui să fie, într-o lume normală la cap, definitiv compromisă. Nu şi în ochii domnului Caramitru. Care, la rîndul lui, e propagatorul voluntar / involuntar al unei manipulări, prin conferinţa de presă în care ne ceartă că retezăm dreptul la liberă exprimare, solidarizîndu-se şi cu opiniile aiuritoare şi cu relele intenţii, şi, mai grav,cu mitocănia.
Fiindcă cum ai putea trata altfel revenirea aceluiaşi cronicar de teatru, în Dilema veche din 16 martie 2007 (cînd, deja, nu mai poate pretexta că nu făcea parte din juriul final)? Aflăm de acolo că ghinionul major al celor cinci critici (colegi, vezi bine!) din juriul de nominalizări este însuşi faptul că au fost atît de heterogen adunaţi. Altfel spus, un membru în juriul al doilea ia în rîs, integral, juriul dintîi, ambele alese de domnul Caramitru. Căruia, se vede, acest gen de strategii de tras scaunul de sub şezutul celuilalt i se par şi morale şi elegante şi - mai ales - profesioniste. Fiindcă, nu-i aşa, în juriu sau în afara lui, criticul de teatru "trebuie să se exprime".
Nu, spre deosebire de colega mea Iulia Popovici, pe care o admir şi de care mă leagă nu doar prietenia profesională, ci o solidaritate de viziune eu nu demisionez de niciunde. Şi am aici un argument pe cît de personal, pe atît de principial. Nu cred, sincer, că organismele asociative sînt totuna cu conducătorii lor temporari; şi nu cred, sincer, că acestea, ale noastre, au o importanţă aşa de substanţială încît prezenţa sau absenţa mea să conteze. Sînt perfect de acord că am devenit critic de teatru fără să cer voie de la cineva şi fără să am nevoie de legitimaţia eliberată de vreun for asociativ. Dar ceea ce sînt, în libertate şi sub comunişti şi sub vremile de azi, eu am ales să fiu. Nu voi înceta să fiu şi nici nu mă voi autoexclude din organisme în care am dreptul de a fi. Sînt om de teatru, şi sînt critic. N-am nevoie, ca şi colegii mei "refuznici", de nici un premiu. Voi rămîne doar, ca şi pînă acum, un om de teatru şi un critic trist, enervant, dar liber. Dacă, într-adevăr, critica de teatru nu include, din punctul de vedere al acestor organisme, ceea ce muncesc eu (uneori pe brînci, de cele mai multe ori fără nici un ban) atunci să mă dea afară. Ador să fiu dată afară, pare să fie un simptom de sănătate mentală şi morală. Bibliotecile vor face treaba în locul asociaţiilor.