Cinci nominalizaţi la Premiile Uniter de anul acesta şi-au anunţat "retragerea", printre ei, şi Andrei Şerban. Ludmila Patlanjoglu, preşedinta Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), secţia română, şi-a dat demisia din Senatul Uniunii Teatrale, motivând că nu-i convin nominalizările, iar ca urmare, preşedintele Uniter a anunţat că Premiile AICT nu vor mai fi date în cadrul Galei. Directorul Teatrului de Comedie, George Mihăiţă, s-a revoltat şi el, acuzînd intervenţia conducerii Uniter în nenominalizarea spectacolului Revizorul, în care joacă.
Sînt critic de teatru. Sînt membră a Uniter şi a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, secţia română (pînă acum). Sînt jurnalist. Am făcut parte, anul acesta, din juriul de nominalizări pentru Premiile Uniter. Dar refuz să fiu parte a unei vinovăţii colective a acestui juriu, care să fi născut scandalul din jurul premiilor de anul acesta.
Refuz să accept faptul că aceste nominalizări s-au transformat în materie de şantaj, avînd în centru relaţii personale şi, probabil, temeri legate de onorariul pentru montările ulterioare ale unor regizori. Refuz ideea că cineva poate condiţiona acceptarea unui statut - de "nominalizat" - pentru care nu i s-a cerut acordul şi care e, la urma urmei, decizia unilaterală a altor oameni. E ca şi cum te-ai "recuza" din postura de copil al propriilor părinţi. Refuz presiunea care să mă facă să iau alte decizii decît cele pornind de la ceea ce eu, şi nimeni altcineva, consider valoare, de frica scandalului ori a marginalizării. E dreptul oricui să nu-i convină lista nominalizărilor la Premiile Uniter, atîta vreme cît o face cu argumente, într-un limbaj civilizat şi fără să încerce delegitimarea celor care-au alcătuit-o. Refuz să cred că judecata critică e o hîrtie igienică pe care se poate şterge oricine.
Dar dacă e ceva în legătură cu juriul din care am făcut parte care să fi provocat vreo reacţie, acel ceva nu sînt nominalizările în sine. Ele nu sînt nici mai bune, nici mai rele decît altele, din ani la fel de slabi pentru teatrul românesc. Ceea ce a dat liber la zbierete este componenţa acestui juriu, iar asta ţine de un alt comportament al oamenilor de teatru de aici pe care-l refuz. Refuz să accept că cineva poate decide cine e şi cine nu e critic de teatru, cine poate şi cine nu poate să se pronunţe asupra peisajului şi mersului actual al României scenice. Sînt şi rămîn critic de teatru, cu sau fără acordul preşedintelui AICT-ului, oricare ar fi el / ea, al directorului vreunui teatru sau al oricărei alte "autorităţi" teatrale, voi fi şi voi rămîne critic de teatru atîta vreme cît voi vrea (căci da, din meserie te poţi recuza) şi vor rămîne şi pereţii pe care să pot scrie ceea ce am de spus. Refuz să mă supun unei cenzuri fundamentate pe relaţii de putere şi presiune şi nu pe autoritate profesională, refuz să mi se impună o agendă şi refuz să mă simt proastă pentru că-mi plac alte lucruri decît colegilor mei tineri ori maturi. Refuz pînă şi gîndul de a mai face parte din AICT, deşi am dreptul să fac parte din această organizaţie şi deşi, în mod sincer, cred în nevoia de alianţă şi dialog profesional. Dialog pe care acum, recunosc, nu-l mai consider posibil. Motiv pentru care-mi dau demisia.
Refuz să fiu tîrîtă într-o mizerie a orgoliului şi incompetenţei cu care eu şi cei patru colegi ai mei de juriu nu avem nici o legătură, dar în care sîntem o pradă uşoară pentru plata poliţelor. Iar din acest moment, refuz şi să mai am de-a face cu adunarea care mult prea pretenţios îşi spune breaslă.