Am vrut să conving un amic să meargă la Purificare şi n-am reuşit. Mai întîi mi-a zis că nu e iubitor de teatru, că preferă filmul. Apoi, că n-are timp. În cele din urmă, a mărturisit că, pe vremuri, mergea la teatru, dar că în nici un caz nu s-ar duce să vadă o piesă de Sarah Kane, nicăieri, pentru că-l oripilase o montare mai veche din Bucureşti. Spectacolul, şi nu textul.
Mulţi dintre oamenii pe care îi ştiu merg măcar o dată la 6 luni la cinema, prea puţini merg însă cu aceeaşi (i)regularitate şi la teatru. De ce se-ntîmplă asta e greu de spus. Povestea de mai sus e una din explicaţii. Un măr stricat strică toate merele de pe farfurie, o piesă proastă te ţine departe de teatru măcar o vreme. Altă explicaţie e că informaţia teatrală e din ce în ce mai puţină. Mai toate cotidienele şi siturile de informaţii îşi restrîng rubricile culturale, "pentru că nu vînd". Sau poate pentru că rubricile respective nu se mai numesc "Cultura", ci "Cultură"/"Mass media", "Procult" sau chiar "Showbiz and Fun" (e din România, da!) şi au şi titluri absolut culturale, ca, de exemplu: "Prinţesa Diana, schizofrenică?" sau "Clubberul Tăriceanu". Se mai spune şi că ar fi vina PR-ului din instituţia teatrală că nu face suficient pentru promovarea spectacolelor. De cele mai multe ori, PR-ul trimite informaţia pe fax sau e-mail, celor pe care îi crede interesaţi. Un comunicat de presă simplu, în stil de ştire: cine?, ce?, cînd?, unde?. Jurnaliştii se mărginesc să-l copieze întocmai, în ziarul la care lucrează, astfel că trei cotidiane dau ştiri absolut identice despre acelaşi lucru, uneori chiar cu greşelile de ortografie, stîngăciile de stil şi inadvertenţele din comunicatul de presă original.
Cineva ar trebui să ne trimită la teatru şi n-are cine. Nu că n-am merge de bună voie, dar ne-ar plăcea să ştim dinainte ceva despre ce am putea vedea, să putem alege, să ne spună cineva pe înţelesul nostru ce e frumos şi bun şi merită văzut. Dar cronicarii de teatru încearcă, de cele mai multe ori, doar să ne arate cît de inteligenţi sînt ei, confundînd deseori inteligenţa cu exprimarea alambicată. Aşa că destule din cronicile de teatru sînt pline de "rafale de imaginaţie", "personaje bîntuite de angoasa vîrfului artei declamatorii", "ticăloşi cheflii care se văd miraculaţi", "vidul pleonastic din scenă" şi multe alte asemenea. Motive de amuzament, dacă n-ar fi îngrijorătoare.
Aş vrea să văd actorii şi regizorii aşteptînd, ca în filmele americane vechi, ziarul de a doua zi, pentru a vedea ce a spus despre ei cronicarul de teatru. Iar cronica aceea să determine succesul sau căderea unui spectacol. De ce nu e aşa?
Fotbalul - model pentru teatru?
Ştiu că, la cele ce vor urma, cronicarii de teatru or să strîmbe din nas şi or să zică: "Teatrul nu e pentru tot ţopîrlanul". Dar mi-aş dori ca la teatru să fie acelaşi număr de oameni ca pe site-ul Gazetei Sporturilor, de exemplu: www. gsp.ro are cîteva zeci, chiar sute de mii de cititori pe zi, care văd goluri în reluare, citesc articole, se enervează, scriu comentarii şi ce or mai face ei acolo. Vin pentru că acolo e viaţă, există opinii (şi nu doar despre fotbal, nici măcar doar despre sport), există poveste care comunică o idee şi nu doar un deget ridicat şi un monolog destinat doar iniţiaţilor. OK, grafica e teribilă, culorile prea agresive şi bannerele din abundenţă, dar sînt şi Radu Cosaşu, şi Radu Paraschivescu, şi Traian Ungureanu, şi Radu Naum, şi Adrian Cioroianu, şi Cătălin Tolontan, şi toţi ceilalţi.
Tolontan e ca un critic de teatru: vede piesa şi le spune cititorilor ceva despre ea. Spune ce-a fost bine şi ce nu, ce e de ţinut minte şi poate şi cu ce altceva mai seamănă, care au fost scenele principale şi personajele. Şi nu se mărgineşte doar la sport, l-am văzut comentînd în exact acelaşi mod, cu exact acelaşi gen de discurs şi cu exact aceleaşi reacţii prompte şi vioaie din partea publicului, şi politică, şi publicitate, şi film. Şi, normal, i-am cerut (şi ne-a şi dat) din textele lui să postăm pe LiterNet.
Cititorii www.gsp.ro sînt un grup eterogen, la fel ca spectatorii de teatru: unora le place o echipă, altora - alta. Sînt însă tot mai mulţi, pe zi ce trece, şi nu pentru că sportul ar fi ceva facil şi "pentru mase" şi departe de cultură, aşa cum cred cei care se strîmbă cînd le spun că şi eu vizitez site-ul măcar o dată pe zi. E vorba de conţinut şi de cei care ţin site-ul viu şi le vorbesc oamenilor direct şi elegant despre Steaua, Dinamo, Adrian Porumboiu şi Corneliu Porumboiu, care a fost premiat la Cannes cu A fost sau n-a fost?. Tolontan e sincer şi vorbeşte despre ce-i place, cu oamenii care-i plac, îşi iubeşte cititorii. Cititori care nu sînt ideali, care nu ţin mereu cu echipa lui favorită, care îl contrazic, ba chiar mai şi înjură... Îi place să le dea cuvintele lui, în fiecare zi, imediat după meci, chiar dacă meciul se termină la miezul nopţii şi-ar putea să se ducă la o bere, în loc să scrie. Îi place să ia idei de la ei, ba chiar fraze, să scrie articole împreună cu cititorii. E acolo, în mijlocul celor care îl citesc, îi ascultă cînd spun ce îi interesează şi le răspunde cu texte coerente şi provocatoare. Am auzit un critic de teatru spunînd că nu vrea să scrie pentru semiretardaţii care se uită la filme americane şi scriu comentarii pe forumuri. Mie mi se pare că pe ei trebuie să-i facem să meargă la teatru. Cei care merg deja n-au nevoie de persuasiune, ci doar de spectacole bune, care să nu-i facă să se îndepărteze. Nu poate fi foarte rău ca galeria Stelei să treacă şi pe la teatru. N-o să le facă rău, nu mai rău decît o altercaţie cu galeria lui Dinamo sau cu jandarmii.