La începutul anilor '90, programul de week-end al multora dintre noi era condiţionat de orele de difuzare a unor seriale ca Dallas, Moştenirea familiei Guldenburg sau Sclava Isaura. "Învăţam" cu toţii rolul de telespectator, implicîndu-ne afectiv, la un mod decent, căci pe atunci eram departe de a fi ceea ce americanii numesc couch potato. Fără isterii, fără fun-club-uri, fără să avem habar ce-i ăla rating. Dar şi fără să avem la ce să ne raportăm.
De la import, la export
Posturile româneşti au început să producă seriale autohtone zece ani mai tîrziu. Mult timp nu a existat nici o "strategie" în acest sens. Pe mulţi i-a speriat investiţia. Era mult mai sigur să cumperi la kilogram seriale care prin anii '80 făceau furori în Occident şi după care publicul român tînjea, căci deja se informase pe şest de prin "revistele străine".
Apoi, telenovele. TVR-ul, care avea deja o experienţă de succes cu Isaura, a perseverat, oferind telespectatorilor săi o nouă sursă de lacrimi şi suspine: Inimă sălbatică. Antena 1 i-a urmat exemplul şi şi-a asigurat popularitatea prin difuzarea serialului Kassandra. De altfel, prin 1995 încă era suficient să dai pe post o telenovelă mai veche, dar de succes, ca să te menţii în topul audienţelor. Cei din trustul PRO s-au prins destul de repede cum se fac cărţile şi au jucat "la cacialma", lansînd primul canal "de nişă" din România, care să satisfacă aproape non-stop nevoia oamenilor obişnuiţi de a trăi în vieţile altora. Şi aşa s-a născut Acasă TV. După ce şi-au asigurat "punctul de desfacere", dar şi muşterii, şi-au permis, în sfîrşit, să investească în producţia unor seriale româneşti şi să-şi inaugureze "fabrica de vedete". Ce-i drept, piaţa începuse să se mişte. O dovadă, în acest sens, o reprezenta serialul de pe Prima TV, În familie, un produs cît se poate de decent, însă puţin promovat, la vremea respectivă, mai tîrziu o "sursă" de actori pentru alte producţii de televiziune, dar şi pentru spoturi publicitare. Timide, au început să apară şi sitcom-urile, desprinzîndu-se de emisiunile de divertisment unde deja existau, de ceva timp, pe post de scenete umoristice. Apoi, serialele de acţiune, în general prost gîndite şi cu bugete mici (poţi face un sitcom cu un buget de 3.000-4.000 de euro pentru un episod, însă la un serial de acţiune ai nevoie de cel puţin 15.000 de euro pentru un episod).
În prezent, dacă eşti proprietarul unei televiziuni care se respectă, e musai să produci seriale - şi aici intervine lipsa de profesionalism. Însă rebuturile, gafele şi bîjbîielile pot fi şi ele explicabile, avînd în vedere faptul că încă vorbim despre un pionierat. Nu ştim cum se face şi, în cel mai bun caz, (vezi La urgenţă), copiem de la alţii. Pe de altă parte, orgoliile nu ne permit să ne lăsăm "şcoliţi". În breaslă, circula o anecdotă (care, ca orice povestioară de acest fel, probabil că are şi un sîmbure de adevăr) cum că şefii de la MediaPRO au plătit un "specialist" în ale divertismentului TV (cum e Robert McKee în materie de scenarii de film) care să le explice "profesioniştilor" noştri novice una, alta, iar membrii trupei Vacanţa Mare au refuzat revoltaţi să participe la "curs", pe motiv că "ştim noi mai bine cum să facem umor în România". Şi, nu în ultimul rînd, de cele mai multe ori, realizarea unui serial reprezintă o "afacere" personală pentru cei direct implicaţi, în detrimentul calităţii "produsului". Pornind de la modul în care se alcătuiesc echipele, de la scenarii şi distribuţie, şi sfîrşind prin neştiinţa de a administra (sau de a fura) un buget.
Dar să vă spun şi o veste bună (ca să vi se umfle inima în piept de mîndrie patriotică, mai ceva decît atunci cînd ni l-au luat pe Mutu): am început să exportăm telenovele! Un post de televiziune din Cipru deja a cumpărat Numai iubirea, Lacrimi de iubire şi Păcatele Evei, în timp ce televiziuni din Croaţia şi Slovenia s-au mulţumit să achiziţioneze doar formatul de la Lacrimi de iubire, urmînd să producă propriile versiuni, cu actorii lor. Şi, în sfîrşit, ne vom lua revanşa faţă de bulgari, căci în curînd Oana Zăvoranu va ciripi pe bulgăreşte pe unul dintre posturile lor
"La cine îi place filmul Secretul Mariei?"
Nu voi mai insista asupra producţiilor "telenovelistice" MediaPro Pictures, deoarece, dincolo de discuţia dacă şi la ce mod înfrumuseţează ele viaţa noastră, nu prea ai ce să le reproşezi din punct de vedere al realizării. Mai interesantă mi se pare "odiseea" lui Valeriu Lazarov în materie de telenovele autohtone. Serialul Secretul Mariei a fost iniţial gîndit pentru 40 de episoade, după o idee a "star"-ului argentinian Gabriel Corado. Proiectul trebuia să iasă impecabil, "ca la mama lor", aşa că o echipă de sud-americani a venit la Bucureşti ca să supravegheze treaba, însă se pare că s-a pierdut pe drum. Pe post de "vedete" de serviciu au fost recrutaţi Anemona Niculescu, fostă membră a trupei A.S.I.A., "resuscitată" (cu oareşce studii de actorie la o facultate particulară, dar cu un talent inexistent) şi Liviu de la L.A. În rest, s-a mizat pe rolurile mai mult sau mai puţin secundare jucate de diverşi "profesionişti" ai filmului de televiziune, care în viaţa lor de zi cu zi cîntă sau prezintă emisiuni. Mircea Radu, Dan Negru, Luminiţa Anghel, Aurelian Temişan - toţi au avut cîte ceva de spus cu mîna pe "corason". Şi, dacă ar fi să dăm crezare scandalurilor din presa mondenă, toţi au fost nemulţumiţi. De bani, de "producătorii tiranici", de faptul că li se dă script-ul cu zece minute înainte de filmare (dacă argentinienii ar fi făcut mai mulţi purici pe aici, i-ar fi informat că, la "fabrica" lor, actorii nu mai învaţă replici, în cel mai bun caz li se dau prin cască, direct pe platou).
Una peste alta, Valeriu Lazarov, proprietarul casei de producţie cu un nume predestinat, "La dolce vita", susţine că telenovela şi-a justificat costurile, un buget de peste un milion de dolari (cea mai scumpă producţie autohtonă, în momentul lansării). De aceea a perseverat şi a produs şi Vocea inimii. Însă, dacă ai curiozitatea să urmăreşti cîteva secvenţe din telenovelele de pe Antena 1, vei observa că banii investiţi nu se "văd" nicăieri. Serialele au un aspect neîngrijit, decorurile sînt chicioase, cadrele - şui, totul pare realizat de amatori şi "din sărăcie". Cu toate acestea, publicul care gustă acest gen nu face diferenţa, căci telenovelele lui Lazarov se adresează probabil telespectatorilor cu un nivel de educaţie şi mai scăzut decît cel al fanilor Numai iubirea. "La cine îi place filmul Secretul Mariei? E super! Ce bine că acum se dă şi luni! Îmi place faza în care Maria îl vede pe Octavian că trăieşte" - se entuziasma un anonim pe un forum.
Seriale de rîs
În perioada în care nimeni nu avea curajul să producă seriale de televiziune, Florin Călinescu, pe atunci la PRO TV, susţinea că este mult mai profitabil, din punct de vedere comercial, dar şi mai onorabil, din punct de vedere profesional, să ai propriile seriale şi sitcom-uri. De altfel, el deja introdusese în emisiunea sa, Chestiunea Zilei, o tentativă de sitcom cu personaje politice. Curînd a început să apară şi în cadrul altor emisiuni de divertisment aşa-zisul sitcom-remorcă de care s-au folosit din plin cei de la Vacanţa Mare, trupa Divertis (desigur, cu o altă "clasă") şi, ulterior, chiar şi Cîrcotaşii. Iniţial, erau un soi de scenete umoristice care aveau la bază un script, produse însă cu bani puţini, într-o singură locaţie - platoul de televiziune - şi cu un minimum de decor.
Curînd, atitudinea lui Călinescu a fost privită drept "vizionarism", iar lansarea serialelor de comedie a devenit un trend la fel de puternic ca şi cel al telenovelelor. Multe dintre ele, cum ar fi Agenţia matrimonială (Antena 1) sau Cuscrele (Naţional TV), în ciuda faptului că au readus pe micul ecran actori populari ca Tamara Buciuceanu, Draga Olteanu Matei sau George Mihăiţă, încă seamănă cu "dacă doriţi să revedeţi - selecţiuni din programul de Revelion" (o parte din vină o poartă tocmai actorii folosiţi, foarte buni în teatru sau pe un anumit segment cinematografic, dar pe care nu-i poţi "învăţa" peste noapte acel tip de spontaneitate care face deliciul unui sitcom bun). Printre cele mai longevive sitcom-uri de la noi se numără Trăsniţi în NATO de la Prima TV şi La bloc de la PRO TV. Primul s-a vrut o imitaţie a serialului american MASH, total neinspirată atît ca replică, cît şi ca joc, deşi în acest proiect ratat s-au implicat patru dintre membrii trupei de la Chestiunea Zilei care, iniţial, aveau ceva "date" de sitcom. Al doilea a avut ca sursă de inspiraţie Familia Bundy, abandonată treptat, căci serialul a reuşit să se adapteze binişor realităţilor româneşti, formîndu-şi propria personalitate.
Martorii fără voie ai băieţilor buni
Dacă cu telenovelele şi cu sitcom-urile românii s-au mai descurcat de bine, de rău, la capitolul seriale de acţiune, s-au împotmolit de tot, deşi surse de inspiraţie aveau destule. Şi poate că tocmai asta a fost problema: aici există într-adevăr termene de comparaţie, şi pretenţiile publicului cresc. Totuşi, producătorii autohtoni şi-au închipuit că le este la fel de uşor să filmeze "crima şi misterul" - părăsind prietenosul şi confortabilul platou, pentru viaţa de stradă şi întîmplarea paranormală - ca şi colegilor lor americani. Desigur, cu buget redus.
După cîteva tentative nereuşite ale TVR-ului, printre care şi serialul Martorii, PRO TV lansa cu tam-tam, în 2006, Băieţi buni, iar realizatorii săi mărturiseau că au de gînd să abordeze "probabil cel mai ambiţios gen de producţie pentru televiziune, pentru că înseamnă resurse comparabile cu cele ale unui film adevărat". O adevărată aventură, însă doar în intenţie. Se pare că era un proiect mai vechi, "în stil american," al directorului MediaPro, Andrei Boncea, pe care l-a tot amînat, din lipsă de fonduri, ca pînă la urmă să facă un compromis, reducînd costurile. Primele episoade ne-au demonstrat că avem de-a face cu un soi de struţocămilă (o combinaţie de limbaj de stradă autohton şi personaje destul de aiuristice, cu bătăi decupate din filme de serie B, însă montate aparent cool), împinsă din spate de o echipă de oameni destul de bulversată de treaba pe care o face, dovadă că "experienţa şi resursele acumulate" în timpul filmărilor pentru americani de la studiourile din Buftea nu au fost suficiente. Totuşi, audienţele mari au demonstrat că publicul-ţintă fusese bine ales sau poate că a contat doar reţeta: "sex + cafteală = love".
Tot un experiment şi tot "în stil american" s-a dovedit a fi şi serialul poliţist cu iz paranormal, inspirat din cazuri reale, Martor fără voie, difuzat de Antena 1, care a reunit cîteva poveşti destul de incoerente, într-un ambalaj atractiv de imagini, şi cam atît. Serialul l-a lansat în "industria" serialelor româneşti pe talentatul actor Marius Manole, fără să-l facă "vedetă", dar şi fără să-i pună în evidenţă valoarea.
Problema cu aşa-zisele seriale de acţiune este că publicul încă preferă modele "originale" imitaţiilor, realizate cu mijloace româneşti. Măcar ştie că orice clişeu este realizat ca la carte şi nu se poate aştepta la surprize neplăcute.