Violonistul Remus Azoiţei, profesor la Academia Regală de Muzică din Londra, şi pianistul Eduard Stan, profesor la Academia de Muzică din Lubeck, au realizat această integrală în premieră absolută: este pentru prima oară când toate lucrările lui Enescu pentru vioară şi pian (mai degrabă invers, de fapt) au fost adunate
într-o colecţie discografică completă, care include şi piese recent descoperite sau niciodată înregistrate până acum. Ele se află în al doilea volum al integralei, ce va ieşi în vară. Deocamdată, a apărut numai primul, cu
Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, op.28 (1940),
Sonata în la minor pentru pian şi vioară ("
Torso", 1911) şi
Sonata nr.2 în fa minor pentru pian şi vioară, op.6 (1899). Înregistrările
s-au făcut la Casa de discuri
Hanssler Classic din Germania; Remus Azoiţei cântă pe o vioară Stradivarius "Maurin" 1718, din colecţia Academiei Regale de Muzică (scoasă
de-acolo în cazuri extrem de rare, deci cu atât mai onorant este gestul englezilor), iar Eduard Stan pe un excelent pian Steinway (Hamburg).
Primul CD, pe care îl voi detalia în cele ce urmează, începe cu "
Lăutarul" pentru vioară solo (primul tablou al
Impresiilor din copilărie), magistral interpretat de către Azoiţei, fineţea cântului
aliindu-se cu energia cea mai vie.
Glissando-urile, evidente sau abia sugerate, puritatea cvintelor, coloristica bogată, căldura şi strălucirea sonorităţilor caracterizează cum nu se poate mai convingător acest posibil autoportret enescian (supoziţia îi aparţine lui Ed. Stan în notele de prezentare a discului). "Bătrânul cerşetor" are deja o altă alură, mai zbuciumată dar în acelaşi timp copleşită de decepţiile adunate
de-a lungul unei vieţi. Pianul, aici şi pe parcursul întregii suite, îi creează viorii cel mai ferm şi totodată cel mai gingaş suport,
asigurându-i un spaţiu protejat de manifestare, ca unei păsări cântătoare de mare preţ. Al cărei rol Remus Azoiţei îl împlineşte cu aleasă frumuseţe - a tonului, a frazării, a unui rafinament engramat în însăşi substanţa expresiei sale violonistice. Cei doi interpreţi străbat o întreagă gamă de sentimente (odată cu "
Pârâul din fundul grădinii", "
Cântec de leagăn", "
Furtuna de-afară,
>în noapte etc.) - nostalgia şi fervoarea expresiei păstrând un loc privilegiat -, până să ajungă la finalul triumfător, "Răsăritul soarelui", oferindu-ne un model interpretativ în care virtuozitatea viorii se împleteşte cu cea a pianului într-o tălmăcire unică.
Redarea Sonatei "Torso" (o anticipare a Sonatei a III-a) încântă prin aceleaşi calităţi deja enunţate (există riscul de a mă repeta obsesiv), la care se adaugă pasiunea romantică cea mai ardentă, sunetul minunat al viorii Stradivarius sporind infinit plăcerea audiţiei. Eduard Stan, la rândul lui, izbuteşte cele mai meşteşugite şi inedite sonorităţi - de la un pianissimo delicat la un fortissimo de orgă, trecând prin toate nuanţele intermediare. Cât trebuie să fi lucrat cei doi instrumentişti pentru a realiza asemenea perfecţiune tehnică şi interpretativă!
În viziunea interpreţilor români, Sonata a II-a <>nobr>s-a transformat dintr-o lucrare de şcoală (calul de bătaie al studenţilor de anul II din Conservator) într-o capodoperă, după cum o apreciază şi Carl Flesch. Patosul enescian umple cadrul formal al primei părţi, născând iluzia unei libertăţi de neimaginat altundeva. Superbă evoluţia celor doi, uimitor discernământul datorită căruia reuşesc, cu aparenţa deplinei naturaleţi, să alterneze apariţiile în prim plan. Ei lasă mereu impresia că nu fac niciun efort şi că muzica se revarsă din preaplinul lor sufletesc, precum o cascadă de sunete lichide. N-am auzit, până la Remus Azoiţei şi Eduard Stan, o interpretare atât de proaspătă şi de sensibilă a sonatei, respectând în acelaşi timp partitura cu severă stricteţe tradiţională.
Partea a II-a sugerează, înainte de orice altceva, un vis al aducerilor aminte, regretul pentru momentele trecute, ireversibile, fiind una din trăsăturile definitorii ale muzicii enesciene. Tema din debutul sonatei se regăseşte şi în această parte, prelungind şi întărind o stare de spirit brahmsiană (i-am putea zice), în care aspiraţia spre transcendent nu are şanse să se desăvârşească - de aici disperarea metafizică ce îmbracă adesea haina dorului după ceva nedefinit şi a nostalgiei pentru ceva pierdut înainte de a-l avea.
Ultima parte, deşi rapidă (Vif), are acea linişte a mişcării proprie marilor interpreţi, ce nu-şi forţează niciodată limitele. Învolburările desfăşurării discursului şi oazele de linişte alternative le permit să-şi etaleze întreaga forţă a expresivităţii lor, căreia-i dau o sumedenie de înfăţişări, una mai frumoasă şi mai captivantă decât cealaltă.
Interpretarea celor doi artişti români surprinde nu numai miezul stilisticii enesciene şi atmosfera particulară a fiecărei piese, ci ne şi îndeamnă să descoperim, înăuntrul nostru, afinităţi neştiute cu această muzică, pentru a ne abandona apoi chemărilor ei. Energia semnificării, pusă în joc de ei, este uriaşă, cu toate că noi nu-i sesizăm decât aspectul elegant şi fermecător. Ascultându-i pe Remus Azoiţei şi Eduard Stan, mi-am închipuit, din ce în ce mai emoţionat, că însuşi Enescu cântă şi la vioară şi la pian.
