Teatrul de-a nebunii - Viaţa cu un idiot

Premieră cu Viaţa cu un idiot, la Sibiu. Viktor Erofeev, regia Andriy Zholdak. Una dintre actriţe - Cristina Flutur - are mîinile şi picioarele acoperite de vînătăi urîte, mai vechi şi mai noi. Zholdak are o teorie: în scenă trebuie să pui actorul într-o situaţie de viaţă sau de moarte, de supravieţuire. Într-o luptă între doi boxeri de aceeaşi categorie, cu greutate perfect egală, cine rămîne în picioare pe ring? Răspunsul lui Zholdak e simplu: rămîne cel care-şi doreşte mai mult să trăiască şi le transmite spectatorilor această dorinţă; dragostea de viaţă şi empatia celor din sală, care simt dorinţa de a supravieţui, îl face să cîştige. Prin echivalenţă, pe scenă supravieţuieşte repetiţiilor (şi spectacolului) cel iubeşte mai mult viaţa şi teatrul.

Dar (de acord, l'esprit de l'escalier a făcut să nu-mi vină ideea în momentul în care l-am auzit pe Zholdak dezvoltînd teoria boxerilor, ceea ce nu înseamnă că obiecţia e mai puţin valabilă): nu cumva, într-o luptă între parteneri comparabili ca forţă, ceea ce face diferenţa e tehnica fiecăruia? Sau principiul greutăţii egale se extinde şi la echilibrul perfect al instrumentarului profesional (ceea ce deja e mult mai greu de obţinut, aproape o utopie)?

Adevărul e că lui Andriy Zholdak îi place, cu sau fără motivaţii teoretice, să chinuie actorii, eventual şi la repetiţii, şi în spectacol (în Othello?!, montare premiată pentru cea mai bună producţie a anului 2002, reluat acum, la Sibiu, într-o distribuţie modificată, Desdemona îşi petrece aproape trei ore într-un singur picior); montările lui sînt întotdeauna foarte solicitante fizic, tind să fie şi foarte lungi (iar dacă n-ar fi directorii speriaţi ai teatrelor în care lucrează, ar fi încă şi mai lungi) şi extrem de încărcate simbolic (nimeni n-a epuizat încă semnificaţiile laptelui, pe care-l foloseşte în tot ce face).

Violenţa repetiţiilor (Zholdak mai are o teorie, numită 70 de moduri în care poţi ucide un actor slab) nu se regăseşte, de regulă, în spectacolul propriu-zis, nici măcar în Viaţa cu un idiot, a cărui temă e tocmai brutalitatea. Aici domneşte convenţia: violenţa e jucată, spre deosebire de repetiţii. Cu toate astea, unii dintre actori sînt într-o transă vizibilă cu ochiul liber - chiar dacă partenerii ei de scenă ar lovi-o pe bune, mă îndoiesc că Cristina Flutur ar simţi ceva. Are privirea aceea de om care trăieşte într-o altă dimensiune, iar asta nu e actorie. Nici Ema Veţean, al cărei personaj, îngerul care nu-şi mai află locul în viaţa omului postindustrial şi căruia aripile îi sînt smulse cu încetinitorul, pe fondul muzical al Nunţii lui Figaro ("Fluturaş, nu mai ai aripioare / Domnul conte ţi le-a retezat"), nu e departe, în jocul ei, de transă. Şi aici vin întrebările: chiar e nevoie să distrugi psihic şi fizic un actor ca să scoţi din el... ce? Sau e vorba doar de satisfacerea perversă a instinctului de dominare şi oprimare al unui om care e, întîmplător, regizor? Pînă unde e nevoie (nu altceva) să mergi pentru a-l face pe un actor să-şi depăşească limitele şi despre ce limite e vorba? Nu merge Zholdak (aşa cum mi se pare mie) un pic cam departe? Din fericire, e o întrebare pe care nu ţi-o pui decît în cazul regizorilor cu adevărat foarte talentaţi.

Spectacolul în sine e un exerciţiu de manipulare, la fel cum a fost şi lucrul cu actorii, însă o manipulare pe alte coordonate. Muzica şi imaginile proiectate sînt instrumente ale acestei manipulări, într-o montare ale cărui principii de construcţie amintesc flagrant de strategiile unui reality-show: trei ecrane de mari dimensiuni selectează imagini filmate în direct pe scenă, insistînd asupra detaliilor mimice, fizice etc., care alternează în faţa ochilor spectatorilor cu momente din filme arhicunoscute, de la Natural Born Killers la King Kong, altele, filmate în culise ori în timpul repetiţiilor (partea interesantă fiind că, din sală, e practic imposibil să discerni unele dintre imaginile filmate live cu altele înregistrate).

Dar din nou o întrebare: atît de tare să-şi fi epuizat mijloacele teatrul, încît, pentru a le vorbi spectatorilor pe limba lor, trebuie să preia instrumentarul telenovelelor şi blockbuster-elor hollywoodiene?

Se pare că da, de vreme ce exploatarea acestui instrumentar produce un spectacol (manipulator, spuneam) atît de puternic; singura problemă structurală e că, în acest avînt dictatorial-terorist-simbolist al lui, Andriy Zholdak nu ştie cînd să se oprească nici din acest punct de vedere, şi cam jumătate de oră dintr-o montare de două ore patruzeci le poţi sări / dormi liniştit.

Întorcîndu-ne la manipulare, spectatorul trebuie avertizat că (la fel ca-ntr-un joc pe calculator, dar din raţiuni tehnice cu totul diferite) îşi poate alege versiunea de Viaţă... pe care şi-o doreşte: distribuţia - Dan Glasu ori Florin Coşuleţ în rolului soţului forţat să-şi aducă în casă un handicapat mental - face ca mare parte din spectacol să se transforme (Glasu e opresorul, Coşuleţ e victima, Glasu e imaginea vie a eşecului unui mariaj sortit ratării, Coşuleţ e luat de valul unei lumi prea mari şi prea rele). Cît despre text... Nuvela lui Erofeev e aici un pretext tematic, pentru că - exceptînd cîteva fraze-cheie şi un număr egal de poante - actorii nu spun niciodată acelaşi lucru în aceleaşi vorbe de la o reprezentaţie la alta (deşi tema rămîne aceeaşi). Şi e fascinant să vezi nu numai cum spectacolul îşi schimbă nuanţele în funcţie de capacitatea şi inspiraţia improvizatorică a fiecărui actor, dar şi cîte chipuri pot lua cuvintele cu care un soţ îşi convinge soţia, însărcinată cu alt bărbat, cu un idiot, să facă un avort.

Dacă m-ar întreba cineva cum ar trebui (sau ar putea fi) văzută Viaţa cu un idiot, aş spune că singura condiţie e lipsa informaţiilor: Andryi Zholdak e un regizor al cărui discurs dăunează grav propriilor spectacole. Teatrul nu e niciodată o cestiune atît de complicată cum creatorii înşişi lasă impresia, iar ceea ce face montarea de la Sibiu un spectacol de văzut nu e, în nici un caz, complicata simbolistică pe care-o sugerează directorul de scenă, ci năucitoarea lui energie artistică.

Altminteri, ar fi doar "teatru de fiţe".

---

Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Viaţa cu un idiot de Victor Erofeev
Scenariu dramatic de Andriy Zholdak
Traducere şi adaptare de Maria Dinescu
Regia: Andriy Zholdak
Scenografia: Tatyana Dimova şi Andriy Zholdak
Echipa de imagine: Claudiu Rusu, Cristi Emac, Eduard Pătraşcu, Paul Bonea
Cu: Dan Glasu / Florin Coşuleţ, Cătălin Pătru, Cristina Flutur, Doru Presecan, Mihai Coman, Viorel Raţă, Cristian Stanca, Ema Veţean, Pali Vecsei, Bogdan Sărătean, Maria Anuşcă, Codruţa Vasiu.