Reacţii amestecate - Viaţa cu un idiot

Într-un eseu despre Tropicul Cancerului, Mario Vargas Llosa spune că, citind prima dată romanul lui Henry Miller, a trăit o "experienţă stranie, cu totul diferită de ceea ce-şi imaginase", descoperind o carte unde "realitatea cotidiană se transformă brusc în imagini onirice, în coşmaruri neliniştitore". "Cartea m-a impresionat, dar nu cred că mi-a plăcut", mai spune scriitorul peruan. Nu cred că aş putea găsi cuvinte mai potrivite pentru a descrie în mod analogic relaţia meu cu spectacolul lui Andriy Zholdak, Viaţa cu un idiot.

Mai mult decât Faust (Purcărete) sau orice altă Purificare, Viaţa cu un idiot (adaptare după o nuvelă de Viktor Erofeev) este cel mai cel mai novator eveniment din teatrul românesc contemporan. Reacţiile pe care le-a stârnit spectacolul Teatrului Radu Stanca Sibiu în a doua seară a FNT sunt de neuitat: oamenii vorbeau tare în timpul reprezentaţiei, unii plecau stupefiaţi, iar emisfera stângă a sălii clocotea de plăcere şi entuziasm (poate şi pentru că se aflau mai mulţi studenţi în acea parte). Dar, atenţie, valoarea acestui spectacol nu rezidă în vulgaritatea sau în violenţa lui şocantă. Inovaţia pe care a aduce Zholdak nu se rezumă doar la scena unde Vova (Idiotul) îşi mânjeşte camera cu propriile excremente. Privite izolat, astfel de scene ajung să convingă foarte uşor un spectator pudibond că Viaţa cu un idiot nu e altceva decât un fiasco, o pastişă nereuşită după filmele lui Tarantino şi o încercare teribilistă şi narcisistă a unui artist excentric şi răsfăţat.

Dar ceea ce lumea evită să vadă în acest spectacol este marea lui forţă de a schimba percepţia publicului asupra teatrului, de a anula orice idee primită de-a gata şi de a obliga spectatorul să privească altfel. Uitându-mă la spectatorii din jurul meu am simţit, cum nu mi s-a întâmplat de multă vreme, o sală vie, smulsă din amorţire, iritată, nedumerită sau extaziată. Oameni conectaţi cu totul la universul regizorului ucrainean.

În al doilea rând nu trebuie uitat faptul că Zholdak, spre deosebire de mulţi dintre regizorii români, nu e un manierist. Nimic din acest spectacol nu mai seamănă cu Othello, Idiotul sau Veneţia.Goldoni (poate doar folosirea laptelui în scenă mai aduce aminte de spectacolele lui mai vechi). Dar în plan vizual totul e diferit. Zholdak nu mai oferă imagini frumoase, teatrul lui actual nu serveşte ochiului, nu se bazează pe o plasticitate armonioasă. Destructurarea începe de la nivel spaţial şi continuă până la cel narativ. Primul gest eretic este acela de a nu folosi zona centrală a scenei, adică tocmai cel mai vital punct al ei, decât abia spre sfârşit. O astfel de diseminare duce la distrugerea centrului, a unui singur punct de urmărire, determinând o multiplicare a centrelor asemenea celei operate de Ian Lauwers în Camera Isabellei (unul dintre cele mai bune spectacole din această ediţie a FNT).

Două cutii de lemn cu ferestre transparente plasate în părţi opuse ale scenei sunt interioarele unde trăiesc soţul, soţia şi Vova. De la un capăt la celălalt al spectacolului, fiecare personaj este urmărit în mod obsesiv de un cameraman îmbrăcat în negru. Tot ce se întâmplă în scenă este filmat live şi proiectat în acelaşi timp pe un triptic de ecrane care pare o catapeteasmă într-un spectacol-liturghie (să nu uităm că Vova e trimisul Domnului). Folosirea camerelor şi a ecranelor de proiecţie produce o răsturnare a perspectivelor. Ochiul spectatorului intră în acest labirint şi participă efectiv la acest joc de oglinzi. Nici în plan narativ, Zholdak nu se mulţumeşte să satisfacă aşteptările publicului. Povestea lui Erofeev (un cuplu care trăieşte împreună cu un idiot) nu e decât un pretext (ameţitor, ce-i drept) pentru regizor de a dizolva iluzia unei narativităţi coerente. În Viaţa cu un idiot ne aflăm în plin teatru postdramatic. Zholdak insistă pe repetiţie şi multiplicare, reuşind astfel să ofere senzaţia că spectacolul nu se va mai termina niciodată şi să ne facă să uităm că a existat chiar şi un început. De aici şi dificultatea de a empatiza cu jocul Cristinei Flutur, al lui Florin Coşuleţ şi Cătălin Pătru. După criteriile clasice o astfel de interpretare ar putea fi catalogată pur fi simplu drept un fals colosal, un cabotinism strident şi vulgar. Dar odată ce începi să pătrunzi în opera lui Zholdak, jocul actorilor capătă contururi poetice de nebănuit.

Zholdak este un formalist desăvârşit, mizând pe un teatru suficient lui însuşi, desprins cu totul de viaţă, captiv într-o reţea infinită de reflecţii şi imagini, şi care conferă scenei statutul unei entităţi schizoidale, unde actorul şi-a pierdut definitiv libertatea şi forţa de a mai naşte iluzii. Ce aş reproşa acestui spectacol este tocmai excesul său de inteligenţă, ceea ce conspiră la scăderea puterii sale de seducţie în favoarea unei manipulări în ecuaţia căreia victimă nu e inima spectatorului, ci creierul acestuia.