Zholdak, Zholdak, Zholdak
Zholdak este un fenomen. Face spectacole cu frenezia unui Picasso îndrăgostit. Zholdak gândeşte polifonic şi polisemantic. Ideile, sunetele, imaginile se întrepătrund simfonic, motivele recurente sunt neostentativ constante, energia se dizolvă în emoţie, iar întreg spectacolul este un rotund perfect, complex, citibil pe diferite paliere de înţelegere, cultură şi sensibilitate. Zholdak este un regizor de nişă. Spectacolele sale se adresează unui public restrîns care trebuie să fie compatibil senzorial şi energetic cu el. Elitismul lui Zholdak constă tocmai în eclectismul lui şi în uriaşa sa forţă. Nu de puţine ori, aceasta din urmă i-a adus şi antipatii. Forţa zholdakiană este fecundă în aceeaşi măsură în care este şi distructivă. Zholdak este un drog. Trebuie să ştii însă să-l administrezi.
Cercul perfect
În Viaţa cu un idiot structura spectacolului este extrem de riguroasă (deşi regizorul improvizează cu frenezie la repetiţii, iar sursa inspiraţiei o poate constitui absolut orice, de la bretonul unei actriţe la culoarea rochiei alteia). La prima vedere, spectacolul este făcut dintr-un conglomerat de imagini. Scheletul este însă foarte bine sudat, atît doar că ceea ce constituie "carnea" este energia actorilor, fragilă şi fluctuantă. La cote maxime, spectacolul are efectul unui drog (iar actorii sibieni asimilează forţa regizorului şi o încarcă la maxim cu propria energie. Rezultatul? Demenţă pe scenă!). Dincolo de forţa energetică, acest efect este determinat şi de îmbinarea perfectă a ingredientelor la toate nivelele. Aparentul mixaj eterogen imagistico-sonor este susţinut de o schemă foarte clară. Tot ce se deschide în primele scene are continuitate în spectacol şi se închide la final. Zholdak nu lasă nimic în aer.
Să ne amintim. Un cuplu intră în rutina zilnică ce duce la ne-iubire. Partidul îi obligă să "adopte" un idiot. Detestat la început, acesta devine iubitul soţiei. Copilul lor este însă avortat. Idiotul Vova îşi părăseşte iubita şi are o relaţie cu soţul. Soţia este ucisă, soţul suspectat de crimă înnebuneşte. Vova dispare.
Peste schema poveştii lui Erofeev, curăţată de trimiteri ideologice, Zholdak suprapune o grilă biblică. Copilul nenăscut devine îngerul care bîntuie visele celor trei, urmărit asiduu de un cuplu diabolic. Spectacolul lui Zholdak este unul despre vină, păcat şi iubire, iubirea care mântuie tot, aceea fără de care nu avem nimic.
Primele sunete sunt bocăniturile, mecanice, obsedante care nu încetează pe tot parcursul spectacolului. E ciocanul cu care se închide capacul sicriului în care soţia şi îngerul sunt condamnaţi să intre. Visele soţiei şi ale lui Vova anunţă premonitoriu marea încercare la care vor fi supuşi. Ştiu că am fost înger, dar mi-am pierdut aripile, spune îngerul în vis. Soţia citeşte În căutarea timpului pierdut. Sunetul sabiei din filmele lui Tarantino funcţionează ca un semn rău (Cehov e maestrul semnelor rele, premonitorii). Edenul din prima imagine filmată este pandant cu cel din ultima. Adie foşnitor vântul printre mesteceni, imaginea şi sunetul împăcării de sine. Exact ceea ce nu au personajele lui Zholdak. Între prima şi ultima imagine este iadul.
Îngerul cu marijuana
"Asemenea mie şi tu
Trăieşti într-o singurătate
Pe care doar îngerii ştiu
Umili, între aripi s-o poarte."
Poezia lui Emil Brumaru pe care probabil Zholdak nu o ştie poartă în patru versuri esenţa spectacolului de la Sibiu. Singurătatea este boala lumii moderne, cu varianta agravantă, singurătatea în cuplu. Alienarea contemporană ca sindrom al unui sfârşit intuit al umanităţii se bazează tocmai pe însingurare. Cu cît suntem mai mulţi cu atât suntem mai singuri. Incomunicarea este doar simptomul, singurătatea este boala. Dacă pentru om este o tară, pentru divinitate este un atribut. Singurătatea este privilegiul îngerilor, sfinţilor şi al lui Dumnezeu unul. Unicitatea, adjectiv divin, implică singurătatea suverană. Dacă la Dumnezeu singurătatea este rai, la oameni este iad. Între aceste două opoziţii absolute, fiinţa umană are la îndemână o singură formă de apărare: iubirea. Adică exact ceea ce pierd personajele din Viaţa cu un idiot. Medierea între lumi o fac îngerii ("înger" înseamnă mesager). Conform credinţei, îngerii locuiesc în Sferele Cereşti, printre care şi Paradisul. Acesta "are forma" unui dreptunghi în care se afla pomul vieţii ale cărui laturi sunt apărate de o sabie de foc. Şi uite cum copacul zholdakian, prezent pe scenă doar ca trunchi (al cărui frunziş se vede pe ecran) şi sabia din Kill Bill capătă înţeles.
Sunt multe astfel de semne suspecte de interpretări pe diverse paliere de profunzime. Regizorul amintea de spălatul covorului care ar avea în tradiţia persană conotaţie erotică. Dar laptele cu care soţul se spală lasciv-furios când înţelege că este înşelat are o explicită implicaţie sexuală dată de însuşi Zholdak (laptele apare şi alte spectacole ale sale cu aceeaşi conotaţie).
Şi tot Emil Brumaru scrie:
"Doamne, nu-mi opri pe suflet
Fluturii bătuţi în cuie
Lasă-mi-i să se mai zbată
În lumina amăruie"
Dublul Mefisto cîntă ironic Îngeraş, nu mai ai aripioare. Îngerul se ghemuieşte plângînd între aripi. Me gustas tu, cîntă ea / el cu ţigara (de marijuana?) aprinsă. Fulgi însîngeraţi pe farfurie bîntuie în visele soţiei. Je ne t'aime plus, mon amour. Îngerul moare în rochie de mireasă cu mănuşi negre. Soţia cu fundiţe şi şosetuţe albe îşi îngroapă inocenţa. Înaintea morţii, întreaga viaţă îţi trece prin faţa ochilor. Me gustas tu... Gustul morţii este gustul de carne crudă.
Candoarea violenţei
Zholdak pune tone de informaţie şi sugestii în fiecare imagine. Topeşte idei şi aluzii în sunete. Fiecare personaj are muzica sa pe care funcţionează, arsenalul său de semne şi forţa sa energetică. A desface pe bucăţi acest complex e sinonim cu o reducţie sărăcăcioasă care nu ajută cu nimic pe nimeni, Spectacolul poate fi perceput perfect şi dacă ştii ce cîntă soţia, o piesă a Zemfirei (du-mă prin oraş, mai aproape de lună / aici eu respir / vreau să ajung cât mai aproape de lună / dar să bem, doar aşa putem ajunge la ea / nu mă lua, hai să o privim împreună pentru că altfel niciodată nu o să poţi să ajungi la ea, la lună / vreau să respir, dar doar aici pot / nu-mi lua bucuria asta - traducere Taisia Orjehovschi) şi dacă nu ştii. Spectatorul trebuie să fie însă compatibil senzitiv pentru că scena este o explozie energetică. Zholdak consumă actorul, consumă formulele teatrale şi consumă vampiric şi spectatorul. Iadul şi raiul sunt în oameni, Zholdak le dă drumul pe scenă. Viaţa cu un idiot este o experienţă extremă pentru toată lumea.
Teatru sau film?
Trei ecrane, cinci operatori, imaginile filmate sunt transmise în timp real şi mixate de un VJ. Teatru intermediat de film, multi-perspectivă, avantajul prim planului şi al planului-detaliu, asta obţine Zholdak prin filmarea actorilor în timpul spectacolului. Forţa unui chip schimonosit de ură, pacea din ochii îngerului, violenţa înfricoşătoare a unei lovituri. Dumnezeu vede tot, din toate unghiurile, cu toate detaliile. Povestea are cea mai deschisă perspectivă, cea divină, adică totală. Nu e film, nu e doar teatru, e o ascuţită privire în interiorul uman. În vintrele sufletului. La Zholdak, excrementele şi penele însângerate pe farfurie sunt expresia convieţuirii. A mizeriei umane şi a purităţii divine. Omul îl conţine pe Dumnezeu. După chipul şi asemănarea sa... Pe farfuria lui Zholdak, omul şi Dumnezeu stau la fel. Depinde doar din ce unghi priveşti.
Mecanica violenţei
Nu ştiu ce doare mai rău decât iubirea. Poate ne-iubirea. Nu ştiu. Dar la Zholdak este cea mai frumoasă scenă de ne-iubire din câte am văzut. Soţul şi soţia stau de o parte şi de alta a ferestrei şi ea îi spune sfâşietor Iartă-mă,
Violenţa e o formă de afect. Ură, dezgust, furie, dezamăgire, chiar iubire. Lovită de 20 de ori cu capul de geam, soţia scuipă sînge. E o formă de penitenţă, dar şi o formă de iertare. Doar prin violenţă poţi să treci mai departe. Zholdak răsuceşte cuţitul în suflet. Îţi arată durerea în multi-forme. Mixează inocenţă pe brutalitate. Escavează în suflet. Te face să te doară. Viaţa cu un idiot este un spectacol care doare.
Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu
Viaţa cu un idiot
După Victor Erofeev
Traducere şi adaptare text: Maria Dinescu
Scenariu dramatic: Andriy Zholdak
Regia: Andriy Zholdak
Scenografia: Tatyana Dimova şi Andriy Zholdak
Echipa imagine: Claudiu Rusu, Cristi Emac, Eduard Pătraşcu, Paul Bonea
Cu: Cristina Flutur, Florin Coşuleţ, Dan Glasu, Ema Veţean, Cătălin Pătru, Pali Vecsei, Cristian Stanca, Bogdan Sărăţean, Mihai Coman, Viorel Raţă, Codruţa Vasiu.