Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Arca lui Noe 4: Mihai Măniuţiu: un regizor (I)


Observator Cultural, aprilie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 2003, la Sibiu avea loc premiera cu un spectacol care stîrnea entuziasmul aproape tuturor criticilor. Din motive complexe, nu am ajuns la premieră, dar am citit cu interes mare parte din cronicile (multe) dedicate lui. Cînd, într-un final, la Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, am apucat să-l văd, m-am trezit cuprinsă de sentimente şi gînduri amestecate, cu un singur numitor comun: ceea ce se petrecuse sub ochii mei pe scenă era cu totul altceva decît ceea ce citisem sau ceea ce-mi imaginasem citind comentariile. Spectacolul se numea Experimentul Iov, iar regizorul lui e "modelul" absolut de deturnare a actului critic dinspre reflecţie şi analiză spre militantism distructiv.

Cîştigătorul celor mai multe premii şi nominalizări din istoria UNITER-ului şi, pe cale de consecinţă, membru al "mafiei" teatrului românesc. Ţinta criticilor virulente şi a micilor răutăţi ale unora dintre comentatorii scenei româneşti, l'enfant térrible şi regizorul de suflet al celorlalţi. Mihai Măniuţiu, creator al "generaţiei de aur" care-i numără pe Alexandru Dabija (absolvent al UNATC în acelaşi an - 1978 - cu Măniuţiu), Gábor Tompa şi Dragoş Galgoţiu (promoţia 1980), Victor Ioan Frunză (promoţia 1981) şi încă cîţiva, este în ultimii ani o figură "problematică" a teatrului românesc, din prisma receptării mai mult decît din cea a procesului creator propriu-zis. Şi, ca de obicei, "temele" sînt mai degrabă extraartistice.

Una dintre probleme provine dintr-o flagrantă eroare de raţionament critic: spectacolele lui Mihai Măniuţiu sînt respinse a priori în numele şi cu argumentele schimbării de paradigmă estetică din anii din urmă, de cele mai multe ori în numele şi cu argumentele neorealismului. Regizorul nu are apetit pentru concret, montările lui sînt excesiv de simbolice, intelectualizante, şi preferă reiterarea ad nauseam a propriilor obsesii tematice în defavoarea unei lecturi fidele în intenţie a textului; e la fel de obositor de repetitiv în mijloace şi imagini - cam acestea ar fi principalele "acuze" ce i se aduc. Să le luăm pe rînd, cu argumente similare (contextul paradigmatic, nu funcţionarea şi eficienţa scenică propriu-zisă a lor).

Prima întrebare ţine de teorie: poate sau trebuie să fie "autenticismul" / neorealismul / simbolismul / expresionismul unica estetică valabilă pe scena teatrului la un moment dat? Dacă într-un anumit punct orizontul de aşteptare a criticii vizează, să zicem (trecînd de la estetic la tematic), teatrul politic, atunci acest tip de teatru trebuie, în mod necesar, să preocupe în egală măsură pe toţi creatorii acelui moment? Răspunsul de bun-simţ e nu (şi e valabil şi pentru cealaltă parte a baricadei, susţinătoare, de pildă, a teatrului ritualic / realist psihologic / autonom estetic). Răspunsul de facto e că la noi există o presiune din ambele tabere vizînd delegitimarea artistică a paradigmei concurente.

Într-adevăr, teatrul lui Mihai Măniuţiu e puternic simbolic. E însă decodarea întregului construct simbolic imperios necesară în înţelegerea spectacolului? Are nevoie cel care vede Shoah. Versiunea Primo Levi (După interviuri cu Primo Levi, traducere de Anca Măniuţiu; prima montare - la Teatrul de Stat Oradea, 2004, cea de-a doua - la Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu, 2007) să înţeleagă semnificaţia cabalică a copacului răsturnat, trebuie ca spectatorul Cîntării cîntărilor (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj, 2007) să cunoască teoriile gnosticilor şi să recunoască o prelucrare după, de pildă, Hava Nagila, un cîntec evreiesc de nuntă, ca să priceapă, elementar, despre ce e vorba în poveste? Spectacolele lui Măniuţiu sînt întotdeauna structurate pe cîteva niveluri de adîncime şi complexitate, iar simpla există a unui nucleu simbolic nu le face obligatoriu ireparabil ermetice.

Şi, într-un final - obsesiile personale în defavoarea textului: dacă, în principiu, tradiţia interpretativă a regiei româneşti e atît de fundamental eronată, de ce nu i se reproşează exact acelaşi lucru lui Radu Afrim? Justifică schimbarea de paradigmă ca interpretarea extrem de subiectivă să fie o calitate cînd e vorba de noua paradigmă şi un defect de neiertat cînd e vorba de cea veche? Cît despre repetitivitate, lucrurile stau simplu: publicul "civil" şi "normal" cărora îi sînt adresate aceste montări nu are acces la integralitatea operei măniuţiene, manierismul (dacă există) nu e condamnabil în numele spectatorilor, iar analiza acestei tendinţe trebuie făcută cu alte mijloace şi din alte considerente.

O a doua problemă, încă şi mai gravă, provine din nota de valoare de grup pe care o capătă "atitudinea" faţă de montările lui Măniuţiu. În lumea teatrului, ţine deja de o cultură organizaţională care polarizează indivizii în grupuri distincte, în mare, în funcţie de afinităţi explicit manifestate: îţi plac spectacolele lui Mihai Măniuţiu înseamnă că eşti depăşit, manipulabil, fără "glandă" pentru adevărata valoare, susţii "mafia", eşti o tombateră teatrală, pe scurt; nu-ţi plac respectivele spectacole, te lupţi în numele artei noi, eşti revoluţionar, un spirit deschis şi nonconformist. Mihai Măniuţiu a ajuns, fără să ştie şi fără să vrea, o cauză.

La o singură întrebare criticii adepţi ai "demolării" lui Mihai Măniuţiu nu reuşesc să răspundă: de ce, dacă ştii că şansele ca spectacolele unui anume regizor să te convingă tind dramatic spre zero, dacă nu poţi construi o relaţie intelectual-afectivă cu un anume gen de teatru, baţi totuşi jumătate de ţară ca să vezi acele spectacole? De ce?

Umblă prin tîrg vorba că teatrul seamănă cu fotbalul (Sarah Kane avea o întreagă teorie despre asta); pînă acum, am rezolvat problema galeriilor.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer