condiţia ca activitatea unui juriu să se considere justificată este cea a unui consens minim, dar absolut necesar al "breslei". Consensul, repet, minim, se referă ori ar trebui să se refere în mod univoc la cel mai important element al vieţii teatrale, şi anume actul teatral în sine, spectacolul de teatru mai precis. Ce altceva ar însemna un vot al unui membru al juriului decât intenţia promovării valorilor estetice întrupate în spectacolul teatral? Discuţiile pătimaşe în spaţiul public pe marginea nominalizărilor, anunţurile de retragere din competiţie a celor nominalizaţi, contestarea, îndreptăţită sau nu, a componenţei juriului final vorbesc de instaurarea unui climat de suspiciune în care deciziile, oricare ar fi ele, se interpretează şi auto-interpretează ca fiind inevitabil tendenţioase, expresie mai degrabă a luptei dintre diferitele grupuri de influenţă şi nicidecum o opţiune liberă a membrilor desemnaţi.
Presiunile la care am fost şi sunt supus în aceste zile, de când m-am întors în ţară, insinuările şi chiar teoriile conspirative de un infantilism surprinzător în legătură cu sarcinile mele în juriul final nu sunt desigur normale. Normalitatea în această privinţă ar însemna discuţii deschise, profesionale şi, accentuez, de bună credinţă despre spectacolele nominalizate, şi, de ce nu, despre cele rămase nenominalizate. Anul acesta atmosfera instaurată seamănă cu cea a unei judecăţi de apoi sau, mai degrabă, cu un război civil al făcătorilor de teatru, şi nicidecum nu ne aminteşte că ar fi vorba de sărbătoarea anuală a vieţii teatrale din România.
Nu mă consider un luptător, nici nu sunt, şi, fiind vorba de arta cea mai perisabilă posibilă, teatrul, nici nu consider că ar trebui să fiu.
Aş dori să evit orice accent patetic cu putinţă atunci când afirm că în 2007 s-a ajuns la un capăt de drum, la o răscruce cel puţin, şi, poate, la sfârşitul unei epoci în viaţa premiilor anuale UNITER. Am intrat într-o perioadă confuză, a valorilor în primul rând, perioadă în care protagoniştii vieţii teatrale româneşti nu mai sunt spectacolele care merită să fie analizate, ci combatanţii diferitelor tabere ce definesc identitatea unora împotriva altora. Trebuie să ştii cine cu cine e aliat ca să nu devii nici clovnul scenei politicii teatrale, şi nici unealtă în mâna celora care vor să te folosească pentru cauza unui adevăr dincolo de singurul care contează în teatru, care se produce în spaţiul nelimitat al scenei şi care ar trebui descris şi analizat cu un limbaj specific discursului estetic şi nu al războaielor. Cu tot efortul pe care l-am depus în ultimele săptămâni, nu mă regăsesc de fel pe această scenă a polemicilor deasupra şi dincolo de teatru.
Va fi nevoie, cred, de o discuţie publică profundă, şi nu sub constrângerea atât de apăsătoare a timpului şi a nevoii de a triumfa, situaţie în care ne aflăm acum. O discuţie despre o nouă formulă de acordare a premiilor, despre un nou mod de a instituţionaliza promovarea valorilor în teatru. Nu văd, acum, posibilitatea să-mi accentuez această părere pe altă cale decât anunţându-mi hotărârea de a mă retrage din juriul final. Am ajuns la convingerea nicidecum îmbucurătoare că îndeplinindu-mi atribuţia de membru al juriului final voi perpetua la rându-mi o situaţie de fapt în care, spre exemplu, retragerile din competiţie să fie acceptate fără repercusiuni asupra desfăşurării acordării premiilor. Sunt conştient de faptul că decizia mea de ultim moment va îngreuna sarcina Senatului Uniunii Teatrale din România de a duce la bun sfârşit Gala 2007, dar doresc să afirm prin aceasta că nu am găsit calea spre "bunul sfârşit" prin care un premiu acordat de juriul final va putea fi considerat cu adevărat prestigios.
(Visky András, Cluj, 13 aprilie 2007)