Despre super-eroi am mai vorbit în paginile acestea, acum cred că e timpul celorlalţi. Jumătatea întunecată, cum ar veni. Dacă mai aveţi dubii, uitaţi-vă în jur şi ziceţi apoi de cine e într-adevăr nevoie - Superman sau Batman?! Adică alien-ul cu puteri supraomeneşti sau întunecatul salvator cât se poate de uman?
Aceşti anti-eroi, căci de ei vorbim, există de cel puţin la fel de mult timp cu ceilalţi. Şi fac aceleaşi lucruri - ajută oameni (sau chiar Omenirea) la necaz -, doar că, în general, nu fac prea mult caz de asta, nu sunt la fel de siguri pe ei şi nici "curaţi ca lacrima". După cum nici motivaţiile ori metodele lor nu sunt tocmai ortodoxe. Îi poţi privi ca pe un simptom sau o consecinţă firească a timpurilor nici pe departe eroice pe care le trăim. Bruce Wayne / Batman cel din nenumărate benzi desenate, dar şi din filme, cu mantia sa neagră şi dedublarea mult mai accentuată şi problematică decât a echivalenţilor din alte poveşti, e aproape întruparea tipologiei. Şi nu e greu să ţi-l imaginezi pe individul tenebros, antisocial şi adeseori brutal ca având nevoie serioasă de ceva terapie. Element esenţial şi accentuat în cea mai nouă abordare cinematografică a domnului - sumbru / realistul Batman Begins al lui Christopher Nolan. Alt exemplu recent e nictalopul Riddick, făcut faimos de tandemul Vin Diesel - David Twohy (regie), în seria Pitch Black, The Chronicles of Riddick (plus animaţia TCoR: Dark Fury). Pe cât de puternic, pe atât de singuratic, fostul puşcăriaş înfruntă întreaga lume (şi altele, de fapt, doar avem de-a face cu un SF), iar faptul că o salvează nu pare decât un accident de parcurs în lupta lui simbolică pentru individualitate într-un univers tot mai formatat. Şi fiindcă am zis SF, nu se poate să nu-l menţionăm pe unul dintre cei mai iubiţi anti-eroi ai cinemaului ultimelor decenii - Han Solo (Harrison Ford), alt luptător intergalactic care pare să salveze omenirea fără să îşi dorească sau propună asta.
Tradiţia în cinema era însă mult mai veche şi a înflorit mai ales în perioada noir-urilor când gloria era a unor personaje ca detectivul aparent fără inimă&scrupule al lui Dashiell Hammett, Sam Spade (Şoimul maltez, r. John Huston) sau uşor-afemeiatul şi la fel de cinicul Philip Marlowe (al lui Raymond Chandler), cel din The Big Sleep (Howard Hawks). Ambii jucaţi de Humphrey Bogart, rămas pentru mulţi anti-eroul chintesenţial, care pare să se dovedească bun sau generos ori nobil aproape în ciuda lui însuşi. Marlowe a fost resuscitat mai târziu într-un remake al altui noir, Farewell, My Lovely, jucat de data asta de Robert Mitchum; dar şi de Robert Altman, alături de unul dintre scenariştii de la The Big Sleep, Leigh Brackett, în The Long Goodbye, unde împrumuta trăsăturile altui mare actor aproape uitat, Elliott Gould.
La acea vreme însă, întruparea fundamentală a tipului era deja Clint Eastwood aka Omul fără Nume din trilogia dolarică a lui Sergio Leone. Cowboy de la cizme şi poncho până în vârful pistolului cu care se pricepea ca nimeni altul să tragă, omul poreclit Blondie nu părea să aibă vreun reper moral ori onorabil, mulţumindu-se să îşi păzească spatele şi să acţioneze conform unui foarte personal simţ al dreptăţii. În primul film fusese mai mult decât "inspirat" de personajul (tot fără nume) jucat de Toshiro Mifune în Yojimbo-ul lui Kurosawa, bazat la rândul lui pe un erou al mai sus pomenitului Hammett. Să trasăm parcursul literar al tipului, de la protagonistul Notelor din subterană dostoievskian până la kafkienii Josef K. şi K (Procesul, Castelul) ori de la eroii mustind de ură ai lui Thomas Bernhardt la pontosul Arsène Lupin nu mai avem loc. Rămâne însă întrebarea iniţială.