Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Arca lui Noe 5: Mihai Măniuţiu: un regizor (II)


Observator Cultural, aprilie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Recent multinominalizatul la Premiile Uniter spectacol al lui Mihai Măniuţiu de la Arad, Iubirea Fedrei, pe textul Sarei Kane (care n-a obţinut, în final, nici un premiu), a iscat aprecieri critice la antipozi, de la "cea mai bună montare a lui Măniuţiu din ultima vreme" (Cristina Rusiecki) la "inutilitate pretenţioasă" (Alice Georgescu). Şi nu e singurul: şi Oedip rege de la Maghiarul clujean a avut proporţiile lui de entuziasm versus neînţelegere ultragiată (subsemnata numărîndu-se printre cei care nu vor înţelege niciodată ce căuta Sfinxa într-o cabină de duş pe jumătate plină cu seringi folosite). Iar faptul că acelaşi spectacol poate stîrni în acelaşi timp încîntarea unor critici şi respingere din partea altora e un alt semn, pe de o parte, a polarizării spaţiului critic şi, pe de altă parte, a permeabilităţii criteriilor de judecată (sau, în termenii lui Visky András, a lipsei "minimului consens" în ce priveşte aceste criterii).

Cea mai vagă dintre explicaţiile posibile în cazul regizorului Măniuţiu vine din (in)compatibilităţile ideologice pe care le poate dezvolta genul lui de teatru (şi faptul că, pentru unii, el ocupă prea mult din restrînsul "spaţiu vital" al scenei romåneşti). Şi anume, gradul de apetenţă pentru submersia într-un univers al ritualului hipersemantizat şi predispoziţia de a accepta - sau nu - convenţia unor simboluri care nu se activează independent la fiecare spectacol, ci în relaţie cu un semn-matrice preexistent.

Să luăm un exemplu. Unul dintre riscurile majore ale preferinţelor scenice măniuţiene vine din ceea ce s-ar putea numi supraexpunerea nudităţii, cu precădere feminine. Personajele feminine îşi expun corpul în Cîntarea Cîntărilor şi Faust-ul de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, în Iubirea Fedrei de la Arad, în Shoah. Versiunea Primo Levi de la Sibiu etc., iar cele masculine, într-o formulă răsturnată, în Oedip rege. "Practica" nudităţii în montări de factură diversă e legată de o desemnatizare a acesteia: corpul gol devine un element scenic în sine, golit, odată cu hainele, de funcţionalitate specifică; e un semn autosuficient, transgresînd codul spectacolului, iar pentru spectatorul familiarizat cu înscenările măniuţiene, imposibil de recodat în logica fiecărei montări. În sine, e şi ceea ce a dus deja la banalizarea nudităţii în spectacolele lui Măniuţiu. La fel cum, analizate pe un interval temporal larg, aceste spectacole dau impresia unei aplecări către instrumentalizarea actorului (aici, "avantajul" e faptul că regizorul lucrează constant cu cîţiva actori, în care leit-motivele regizorale devin perceptibile prin comparaţie). Problema nu e că "am mai văzut asta" (dezgolirea ori schema personajului), problema e că "asta" spune în adîncimea cea mai profundă acelaşi lucru în contexte mult prea diferite.

Dacă însă n-ai cu ce face comparaţia, ca spectator "normal", "drama" e ca şi inexistentă. Marea calitate a montărilor lui Măniuţiu e că te fac, ca spectator, să-ţi doreşti să citeşti (sau să fi citit) mai mult, în ceea ce s-ar putea chema, extinzînd puţin limitele, manipulare prin activarea complexului intelectual (în spatele Omului liliachiu din vis, de pildă - unul dintre personajele din Shoah (şi a altor figuri liliachii din felurite alte montări) stă o întreagă semantică figurală a diavolului, la care te poţi gîndi, de exemplu, citind interpretarea lui Ion Vartic la Maestrul şi Margareta). Asta, în condiţiile în care spectatorul-critic simte ca obligatorie acceptarea provocării simbolic-intelectuale şi nu valorizează interpretarea "produsului" teatral la nivelurile lui primar-epidermice. E ca şi cum am fi nişte copii fascinaţi de lumea din spatele unei cortine de fum, care descoperă că dincolo de fum nu e decît peretele scenei. Dacă Măniuţiu e, într-adevăr, un regizor al ritualului, atunci nu văd de ce ar fi de aruncat ideea că actul ritualic în sine e la fel de important şi cathartic precum misterul metafizic pe care-l reprezintă. Că reprezentarea în sine naşte prezenţa, indiferent de substratul conceptual care-o va fi născut. Că, vorba englezului, what you see is what you get (capeţi ceea ce vezi). Că, la urma urmei, analiza critică nu trebuie să aspire la statutul dezlegării de şarade (care s-ar putea nici să nu existe). Că Mihai Măniuţiu nu e decît un regizor, nu o piatră de încercare pentru anvergura culturală a fiecăruia.




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Dans Wanderer - O călătorie emoţională, Diana Pavlenco, editat de Luiza Vasiliu
 English as a foreign language (sau formule lingvistice împotriva rinoceritei) , Roxana Pavnotescu
 Premieră la Reactor în cadrul unui proiect pentru tineri - Îmi place sushi, Comunicat de presă
 Nu a fost Luna Roşie, a fost Béjart Ballet Lausanne, Octavian Neculai
 Două balerine românce vor dansa pe scena Sălii Palatului, alături de prestigioasa companie Béjart Ballet Lausanne, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer