Viaţa ca o coadă la supermarket - Ionesco - Cinci piese scurte

Ideea unui colaj din piesele scurte ale lui Eugen Ionescu pare să ceară multă capacitate de a vedea sintetic şi a pătrunde logica... absurdului. Cele cinci piese (Îi cunoaşteţi?, Salonul auto, Lacuna, Guturaiul oniric şi Fata de măritat), dintre care unele de teatru radiofonic, sunt perfect legate într-o schemă de gândire care nu caută să creeze legături artificiale între ele, ci le subliniază autonomia, singurul liant dintre cele cinci momente fiind unele amănunte de decor (unul minimalist, care susţine cu subtilitate semnificaţiile pieselor) - amintind de una dintre tezele ionesciene, în care obiectele se converteau în veritabile personaje, cu propriul lor limbaj şi putere de sugestie. Poate că celor câteva piese amintite mai sus li s-ar fi putut alătura şi Noul locatar, text în care lumea întreagă se trezeşte populată de diverse piese de mobilier, ce înlocuiesc treptat vorbăria absurdă a unei portărese şi răspunsurile bisiliabice ale unor hamali.

Piesele sunt dispuse într-un crescendo care merge de la pseudo-dialogul abia schiţat din prima, în care cele două personaje sunt angajate într-un flirt absurd (ce vorbeşte, de fapt, despre problema autenticităţii comunicării interumane şi a identităţii) , până la locvacitatea născătoare de nonsensuri pompoase din Fata de măritat, care şi încheie reprezentaţia. În afara acestei ultime piese, cu un caracter excesiv anecdotic, de umor îngroşat care aminteşte scheciurile din programul revelioanelor antedecembriste, cele patru momente reuşesc să creeze, datorită lipsei de ostentaţie a jocului şi minimalismului scenografic (autorul scenografiei este tot Alexandru Dabija) atmosfera ambiguu-suprarealistă care declanşează resorturile gândirii şi predispune la meditaţie tipică manifestărilor avangardei. În această ultimă parte emblematică rămâne însă scenografia, cei doi protagonişti expunându-şi, cu prilejul unei cozi la supermarket întreaga filosofie de viaţă, deşartă şi plină de clişee care frizează deseori nonsensul. Poate că, într-o cheie mai puţin anecdotică, spectacolul ar fi avut de câştigat, însă nici astfel nu se pierde profunzimea specifică textului ionescian. Dialogul funambulesc dintre farmacistă şi Domnul bolnav de guturai oniric este dublat de conotaţia erotică (la fel ca în Îi cunoaşteţi?), în timp ce schimburile de replici din Salonul auto schiţează în cheie ironică o situaţie generală, cea a alegerii partenerului de viaţă, care pierzându-şi semnificaţiile profunde şi conotaţia erotică, devine un gest cerebral, încărcat de mercantilism. Lacuna are în centru figura academicianului vanitos, exponent al unui intelectualism găunos, lipsit de substanţă şi constituie probabil momentul cel mai reuşit al reprezentaţiei. Actorii, Ionel Mihăilescu şi Gelu Niţu dar şi mai-tinerii Antoaneta Zaharia şi Pavel Bartoş joacă implicat, cu bune momente de pantomimă şi o remarcabilă mişcare scenică.

Piesa durează numai o oră, fără a risca să plictisească privitorul, deşi, în perfectă notă ionesciană, semn că epoca de glorie a absurdului nu a apus, la ieşirea din teatru o spectatoare care pe tot parcursul piesei a contribuit la jocul actoricesc prin tot soiul de remarci pline de spirit, rostite cu voce tare, a afirmat: "Ce bine că s-a terminat, dar a fost fascinant!".