Teatralitatea absurdului - Ionesco - Cinci piese scurte

"Nu mai vreau să am de-a face cu dumneata. Mămica mi-a interzis să stau de vorbă cu repetenţii clasei." Repetentul e un academician fără bacalaureat, iar cel pe care mămica nu îl lasă să discute cu loazele nu e altul decît preşedintele ţării. Conversaţia la nivel înalt are loc într-un text al lui Ionesco, Lacuna. Numai acolo? "Era de aşteptat ca un dramaturg care şi-a scris cele mai bune opere ca o apoteoză a platitudinii să fi scris o carte despre teatru plină de platitudini." Aşa îşi începe Susan Sontag, în Împotriva interpretării (Univers, Bucureşti, 2000), analiza în care îl dă cu capul de toţi pereţii pe Ionesco, bombardîndu-i eseul Note şi contranote şi acuzîndu-l de remarci fără relevanţă.

Într-un sens cu totul diferit, Sontag asociază banalitatea cu descoperirea semantică ionesciană. Poezia banalităţii este punctul forte al creaţiei unui dramaturg controversat şi total neînţeles la început. Ionesco a mutat pe scenă convenţionalismul cotidian brutal, săltat într-o fantazie cinică ce frizează, de la un punct încolo, demenţa. În realitate, antipsihologismul pe care l-a susţinut febril Ionesco a devenit marca unui limbaj de o inepţie inventivă care nu putea fi speculată decît dacă era stoarsă din exterior: "Ceea ce a făcut Ionesco - şi nu e puţin lucru - a fost să aproprieze pentru teatru una dintre marile descoperiri ale poeziei moderne: faptul că orice limbaj poate fi privit din afară, din perspectiva unui străin. Ionesco a dezvăluit resursele dramatice ale unei asemenea atitudini, de mult cunoscută, dar pînă atunci limitată doar la poezia modernă" (Susan Sontag).

Prin acest tip de focalizare, Ionesco reuşeşte ceea ce îşi dorea, poate, cel mai mult: să surprindă şi să se surprindă, să ţină în priză uimirea. Această continuă perplexitate e esenţa teatralităţii dramaturgului, care spunea într-un interviu cu Claude Bonnefoy (Între viaţă şi vis, Bucureşti, Humanitas, 1996) că uluitor este că oamenii reuşesc, într-un final, să se înţeleagă. Ei bine, resortul normalităţii în jucarea textelor lui Ionesco salvează de la o supralicitare inadecvată.


Ionesco omoară clişeul prin resuscitarea lui dramatică

Pe firesc pedalează şi spectacolul Ionesco - Cinci piese scurte, în regia lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Odeon, spectacol cu o excelentă unitate de interpretare (Dorina Lazăr, Oana Ştefănescu, Antoaneta Zaharia, Ionel Mihăilescu, Gelu Niţu, Niculae Urs, Pavel Bartoş). Carnea dialogurilor nu e nici o secundă alterată de detalii artificial congelate. Dimpotrivă, simplitatea absolută, aşezarea comodă în situaţie sînt în centrul tuturor scheciurilor. Neaşteptatul vine din felul în care sînt conduse momentele. Un tip şi o tipă se întîlnesc la un moment dat întîmplător şi dialogul lor, care începe cu o întrebare banală: "Îl cunoaşteţi? O cunoaşteţi? Ori nu-i cunoaşteţi?", se transformă într-un adevărat delir. Un academician află cu stupoare că a picat examenul de bacalaureat, în timp ce i se spune că ar fi putut să recurgă la diverse subterfugii: "Subiectele de la bacalaureat sînt, în general, cunoscute dinainte. În funcţia pe care o aveţi, le puteaţi afla fără probleme. Puteaţi, la fel de bine, să trimiteţi un delegat să dea examenul în locul dumneavoastră. Unul dintre elevi, de pildă. Sau, dacă vroiaţi să vă prezentaţi fără să se afle că ştiţi subiectele dinainte, o puteaţi trimite pe menajeră să le cumpere de pe piaţa neagră, acolo unde se vînd".

Piesele scurte pe care Dabija le-a ales concentrează un potenţial de absurd verosimil, cu atît mai puternic implantat cu cît recognoscibilul îşi face subtil loc. În fiecare text, premisa aiurelii la care se ajunge e un context situaţional extrem de firesc. Numai că Ionesco dă o dimensiune şi lansează acest firesc spre un nod neaşteptat de sensuri, spre o tranziţie de la faptul experimentat, într-un fel sau altul de fiecare dintre noi, la o semnificaţie care te face să conştientizezi pîrghiile acestui experiment. Pînă la urmă, muzicalitatea experienţei banale e vizată permanent de Ionesco. Aceeaşi Susan Sontag spune: "Piesele lui Ionesco, în special cele scurte, îşi au virtuţile lor considerabile: au farmec, sînt spirituale, au un simţ subtil al macabrului şi, mai presus de toate, au teatralitate". În ce constă, de fapt, această teatralitate? În abilitatea de a stupidiza la maximum un dialog tern şi de a-l ridica la nivel de limbaj conflictual, de acţiune repetată-în-cuvînt stereotip. Paradoxal, Ionesco omoară clişeul prin resuscitarea lui dramatică. Conectat la o metalogică pe care nu o poţi accesa decît dacă sesizezi infiltraţiile absurde cotidiene, Ionesco mizează pe adrenalina şabloanelor, convenţiilor de circumstanţă, pe forţa lor de a crea un limbaj teatral. Acest limbaj pune inepţia în mişcare. O performează ca pe cea mai desăvîrşită acţiune, încît la sfîrşit îţi vine să spui: Frate, ce tîmpiţi sîntem!

---

Ionesco - Cinci piese scurte
Galerie foto