Placet qui absurdum - Ionesco - Cinci piese scurte

Foarte rar se întâmplă ca de la un spectacol toată lumea să iasă cu zâmbetul pe buze, să se simtă bine, bucuroasă. Aşa a fost după Ionesco - Cinci piese scurte, de la Odeon. Un spectacol scurt, dens, o "jucărie" perfectă care merge ca unsă şi la care te uiţi cu enormă plăcere.

Alexandru Dabija ne aduce aminte că adevărul artistic şi frumosul pot fi atinse şi cu mintea, nu doar visceral. Că nu e nevoie, cum spunea o distinsă doamnă, să primeşti un pumn în plex, e suficient (şi ce plăcut e!) uneori să fii şi mîngîiat. Că nu e nevoie să înghesui imagini ca să obţii efecte vizuale, că se poate să pleci de la text şi să rămâi la el, citindu-l şi interpretându-l în cheia lui şi în deplin respect faţă de autor. Spectacolul gândit de Alexandru Dabija are tăietura clară, graţia, limpezimea şi frumuseţea epurată la care a ajuns şi în Saragosa - 66 de zile, are atmosfera aceea onirică, stranie din tablourile lui De Chirico. Ce bine că se mai face la noi şi astfel de teatru!

Ştiam că lui Alexandru Dabija îi plac istoriile absurde, cel mai recent - pentru mine - exemplu e năucitoarea Bârnuşca, prima secvenţă din Telefonu', omleta şi televizoru'. Ştiam şi că se amuză să combine texte, ca în spectacolul amintit, pentru care să găsească un liant viabil. Ce uneşte, aşadar, cele cinci piese scurte ale lui Ionesco (de fapt, cred că doar patru dintre ele, Lacuna, momentul patru, mi se pare că se leagă mai puţin de celelalte)? Aş spune că toate sunt variaţiuni, mai mult sau mai puţin îndepărtate, pe o aceeaşi temă: virtuţile erotice ale limbajului descărnat de semnificaţie. Verbul ca instrument, conştient sau nu, de putere. Temă disecată, de altfel, şi în Lecţia. Şi cred că tocmai pentru a sublinia ceea ce le uneşte a renunţat Dabija să anunţe titlurile scheciurilor, şi s-a mărginit să le introducă doar cu numerele rostite de o voce cavernoasă. Pe de altă parte, în spectacol, unitatea e asigurată şi de decor (Alexandru Dabija şi Laura Paraschiv): un perete alb pe diagonala a doua a scenei, cu o uşă în partea dinspre public, plus un dulap de medicamente, un scaun şi o bancă, şi de folosirea repetată a aceloraşi actori, în roluri diferite, dar în costume de o unitate a stilului, accesoriilor şi culorilor evidente.

Poate că cea mai explicită ilustrare a ideii este în chiar prima secvenţă în care Tînărul (Pavel Bartoş), cu o înfăţişare de om hăituit, repetă la nesfârşit aceleaşi trei întrebări în cascadă: "Îl cunoaşteţi? O cunoaşteţi? Ori nu-i cunoaşteţi?", fără nici o altă explicaţie, jucând perfect - din voce şi mimică - disperarea la care numai o chestiune de viaţă şi de moarte te poate aduce, iar Doamna (Antoaneta Zaharia), începe prin a întoarce capul indignată de absurdul întrebărilor şi de ceea ce ea interpretează drept o încercare puerilă de agaţament, trece prin toate stadiile către acceptare (deşi el nu schimbă prin nimic întrebările, ci doar mimica şi intonaţiile, dar toate în aceeaşi direcţie: indiferent ce spune, el are un ţel: să afle ce vrea), se moaie şi sfîrşeşte prin a se despuia febril, în culmea excitaţiei, respinsă, fireşte!, de bărbatul care vrea un răspuns, n-are timp de prostii. Momentul e perfect, cei doi actori sînt savuroşi, stârnesc râsul copios fără să facă nici un rabat vulgarităţii sau trucurilor ieftine, au vorba şi gesturile măsurate. De un haz nebun sunt şi costumele: Pavel Bartoş poartă pălărie neagră, jachetă şi pantaloni negri de funcţionar, Antoaneta Zaharia e o cuconiţă pimpantă, cu trenci comme il faut, cu pantofi roşii, bluză albă, bască galbenă şi, foarte important, ciorapi negri cu port-jartier...

Secvenţa a doua duce mai departe nebunia. Acum sîntem deja în plin absurd ionescian. Un Domn (Ionel Mihăilescu, aici şi în celelalte secvenţe ale lui jucându-şi în primul rând vocea, nu expresia corporală) vine la salonul auto să cumpere un automobil (la bucată, nu la kilogram, de fapt un automobil şi o automobilă, pentru că nu-i place să strice căsniciile etc.). După o discuţie preliminară cu Domnişoara (Oana Ştefănescu unduioasă, onctuoasă, uşor lascivă, susurând languros), Vânzătorul (Gelu Niţu, contrastul dintre vocea lui tăioasă şi intonaţiile mieroase sporeşte absurdul situaţiei) aduce în scenă o maşină adevărată şi roşie ("un Jean Racine cu cincisprezece roţi, dar puteţi oricând să-i adăugaţi o a patra"), moment de-a dreptul suprarealist. Vânzătorul îi prezintă clientului maşina, i-o laudă, doar că pe tonul cel mai serios se spun enormităţi în serie ("frânele funcţionează cu garanţie fixă sau cu depline puteri?" etc.). Domnului îi place, dar nu renunţă la ideea de a cumpăra o pereche; a doua maşină e, evident, nu?, chiar Domnişoara (care "are pneuri grozave, ţine la tăvăleală" etc.). Actorii sunt formidabili, toţi au un firesc desăvârşit şi reuşesc să facă sensibilă prăpastia care se cască între cuvinte şi semnificaţia lor.

A treia secvenţă o continuă mult mai direct pe prima, dar cu rolurile inversate. Clientul (Gelu Niţu) vine la farmacie, dar nu are curaj să spună ce-l doare şi să ceară ce vrea. Aici aplomb are Domnişoara (Antoaneta Zaharia) care ştie bine nevoile Clientului (doar toţi vor acelaşi lucru la o farmacie...). Clientul e timid (vi-l închipuiţi pe Gelu Niţu timid? E minunat!), dar, luat cu binişorul şi dezbrăcat de Domnişoară, recuperează voiniceşte (de altfel, se tratează: cu o zi înainte reuşise chiar să intre într-o măcelărie şi să ceară chiloţi!), Domnişoara îl doftoriceşte cum se cuvine, ajutată şi de Doctor (Niculae Urs, delicios când dansează sprinţar şi vorbeşte în dodii).

Bine realizată e şi secvenţa a patra, Lacuna, dar mi s-a părut mai puţin legată de celelalte şi cu energie mai joasă. Poate tocmai drept contrast a ales-o regizorul. Absurdul este aici numai al situaţiei, nu provine din limbaj - care acum descrie fidel ceea ce comunică. Iar construcţia scenică nu aduce, cred, nimic în plus. Academicianul (Ionel Mihăilescu, compoziţie de ins decrepit şi revanşard), află de la Prieten (Gelu Niţu) că a picat bacalaureatul, spre marea mîhnire a Soţiei (Oana Ştefănescu) şi a Menajerei (Antoaneta Zaharia). Pe de altă parte, sceneta pune în valoare actorii cărora le permite să joace cu totul altceva decît în momentele precedente.

În fine, ultima secvenţă, un fel de cireaşă pe tort. Domnul (Niculae Urs) şi Doamna (Dorina Lazăr) stau de vorbă în timp ce târguiesc în supermarket (Ionesco îi plasase pe o bancă în parc, Dabija i-a mutat şi, pentru dinamica spectacolului, bine a făcut). Conversaţia lor e cea obişnuită pentru doi oameni în vârstă tipici, trec uşor de la decăderea tinerilor de azi la accidente, cutremure, la problema naţională etc. Domnul se avântă, îşi tot ia elan, doamna nu pricepe boacă, se retrage strategic când vine vorba de chestiuni prea angajante politic, dar întăreşte tot timpul cu un "Absolut!" foarte convins. Treptat, Doamna cade în admiraţie şi, la final, i-o prezintă Domnului pe fetiţa ei (Ionel Mihăilescu, cu mustăţi negre răsucite) de nouăzeci şi trei de ani (dar le datorează optzeci, aşa că rămân treisprezece). În scheciul acesta, peretele alb care în primul moment era un zid de pe stradă, devine raft de supermarket prin faţa căruia cei doi îşi împing cărucioarele şi mimează că examinează mărfuri inexistente. Doamna, bine îmbrăcată, cu mărgele abundente, are căruciorul plin cu hârtie igienică roz, de bună calitate (iată belşugul!); Domnul, cu trenci standard, aruncă la un moment dat din căruţul lui, oricum aproape gol, un sul de hârtie igienică proastă, gri; Doamna îl examinează de câteva ori, parcă-l preţăluieşte, ezită, apoi îl ia şi pe-ăla. Hazul e nebun, mai ales pentru că actorii joacă cel mai pur realism în timp ce debitează vorbe fără noimă. Imaginaţi-vi-o pe Dorina Lazăr, jucând o gospodină temeinică, aşa cum ştie ea să facă, dându-i replica lui Niculae Urs care înşiră doctoral, cum altfel?, platitudini sau tautologii de genul "Cuvântul e divin, ca Verbul, n-avem voie să ne batem joc de el" (cu excepţia finalului, toată această scenetă îmi sună atît de mazilian...)

Trebuie neapărat remarcată şi varietatea interpretărilor actoriceşti. Pavel Bartoş, Antoaneta Zaharia, Ionel Mihăilescu şi Oana Ştefănescu sunt maşini de vorbe, personaje împietrite într-un prezent continuu. Dimpotrivă, jocul Dorinei Lazăr se bazează pe o biografie asumată. Iar Gelu Niţu şi Niculae Urs trec, lucru remarcabil, în secvenţe diferite, prin ambele tipuri de joc.

Un spectacol cu actori care par că (se) joacă şi ei cu plăcere. Un spectacol inteligent, unitar, în care actorii, excelenţi, bine distribuiţi, puşi în valoare şi bine conduşi, schimbă înfăţişări şi tipuri, dar păstrează o unitate de stil. O construcţie delicată şi riguroasă, fără nimic redundant. Un spectacol minunat.


Teatrul Odeon.
Ionesco - Cinci piese scurte.
De Eugène Ionesco.
Traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi.
Regia: Alexandru Dabija.
Scenografia: Alexandru Dabija şi Laura Paraschiv.
Muzica: Ada Milea.
Cu: Antoaneta Zaharia, Pavel Bartoş, Gelu Niţu, Ionel Mihăilescu, Oana Ştefănescu, Dorina Lazăr, Niculae Urs.