Teatrul Odeon la Paris - Ionesco: Cinci piese scurte

Pe o stradă îngustă cît o cutie de chibrituri, între o şaormerie al cărei vînzător sună dintr-un clopoţel dacă te postezi prea mult în faţă fără să cumperi nimic şi un magazin de bijuterii, se află Théâtre de La Huchette, un spaţiu cu 80 de locuri, cam de dimensiunea unui autobuz.

Pe o plăcuţă de lîngă intrare e scris: "În acest teatru se joacă din data de 16 februarie 1957, fără întrerupere, primele piese ale lui Eugène Ionesco: Cîntăreaţa cheală şi Lecţia". Acest loc-cult al absurdului, devenit celebru pentru direcţia repertorială obstinat dusă pînă la capăt, a găzduit, timp de trei zile (5, 6 şi 7 septembrie 2007), spectacolul Teatrului Odeon - Cinci piese scurte de Ionesco, în regia lui Alexandru Dabija, după ce, pe 3 septembrie 2007, Block Bach, regizat tot de Dabija, a fost reprezentat la sediul UNESCO.

Două estetici diferite, care mizează pe un potenţial de concreteţe cu salturi la un moment dat extreme, au în comun abilitatea lui Dabija de a fi vizibil exact atît cît trebuie şi de a marşa pe simplitate.

După prima reprezentaţie cu Cinci piese scurte, Dorina Lazăr a spus: "Ştiam încă din facultate că există la Paris un teatru unde se joacă permanent Ionesco, dar nu m-am gîndit nici măcar o secundă că o să ajung să joc în el". În trei seri - toate spectacolele au început la ora 21.00, după terminarea celor franţuzeşti -, actorii Odeonului - Dorina Lazăr, Oana Ştefănescu, Antoaneta Zaharia, Ionel Mihăilescu, Gelu Niţu, Mircea Constantinescu şi Pavel Bartoş - au vitalizat crochiul absurd, l-au muzicalizat şi i-au potenţat "românismul" cu bătaie lungă.


Spectacolul - un studiu al evoluţiei absurdului

Cinci piese scurte este spectacolul îmblînzirii absurdului, normalizării lui în aşa fel încît tot nonsensul cu care este, de cele mai multe ori, asociat să pară la locul lui, neartificial şi fără nici o urmă de stridenţă în contextul creat. Absurdul cotidian bazat pe tembelismul unor situaţii recognoscibile care, cu cît sînt mai firesc asumate, cu atît devin mai puternice şi mai autentice teatral, e într-o fază embrionară în aceste prime texte ionesciene.

Spectacolul devine un studiu al evoluţiei absurdului, care cere din partea actorilor un joc cît mai temperat, o coborîre cît mai ponderată în miezul textului. De ce ai avea nevoie să plusezi şi să intri de la început într-o vrie fără sens cînd e mult mai provocator să ajungi la mecanismele care se află la baza eşafodajului absurd şi să descifrezi în aparent cele mai normale conversaţii dozajul şi uzajul deturnării în absurd? Rotiţele declanşatoare pornesc aproape de fiecare dată de la o ruptură în timpul logic, raţional al fiecărui personaj, de la un defazaj de receptare, de la senzaţia că celălalt ştie exact ce ai tu în cap.

Nu formula de teatralitate aleasă este absurdă, ci complexul situaţional care o determină. Se produc astfel fisuri în limbajul şi în numirea convenţională a realităţilor exterioare. Ce e de-numit ajunge să nu mai aibă nici o legătură cu semnificaţia general acceptată, tot aşa cum arbitrariul semnului lingvistic devine regulă de bază. Cuvintele alunecă pe panta alienării de sensul prim şi deviază de la contextul lor proxim. De la verbul cunoaşteţi se ajunge la verbul naşteţi într-un schimb de replici care are, evident, un conţinut erotic. Demenţa repetiţiei aceluiaşi discurs "naşte" o nevroză. Domnul întreabă şi doamna se dezbracă pînă cînd rămîne în sutien şi chiloţi.

Cum poţi reacţiona cînd ţi se pune, fără nici un fel de lămurire prealabilă, întrebarea: "Îl cunoaşteţi, o cunoaşteţi, îi cunoaşteţi?". Nu-ţi vine să întrebi automat: "Pe cine, domnule?"? Numai că răspunsurile de la care se aşteaptă o elucidare nu duc nicăieri. La Ionesco, absurdul se infiltrează sub acoperirea celor mai banale situaţii. Personajele recurg, aproape de fiecare dată, la propriul lor sistem de referinţe, fără legătură cu ce li se comunică. O ţin pe-a lor. Absurdul se naşte dintr-o încăpăţînare imbatabilă. Dintr-un autism generalizat. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Fiecare e cu fandacsia lui. Un doctor honoris causa pică BAC-ul de tîmpit ce e, dar continuă să susţină că a fost persecutat de profesori şi-l sună pe preşedintele statului, şi el cu copilaş cretin. Idioţenia are culoar liber şi garanţie nelimitată.


Decor modificat

Forţa spectacolului Cinci piese scurte stă în lipsa absurdului din jocul actoricesc, în frînele puse artificiilor de interpretare. Nu se pleacă de la premisa absurdului, ci se ajunge la el.

Pentru reprezentaţiile de la Paris, scena Teatrului de La Huchette fiind mai îngustă şi mai puţin adîncă decît cea a Odeonului, decorul conceput de Laura Paraschiv a fost modificat. Maşina a fost înlocuită de automobile vii, concepţie care se pliază de altfel perfect pe umanizarea explicită în text.

Dorina Lazăr, Antoaneta Zaharia şi Pavel Bartoş sînt maşina / maşinul ciupite şi încercate pe viu. Schimbarea are un efect comic extraordinar pentru că punctează antropomorfizarea cu pedală absurdă.

Turneul Teatrului Odeon a avut loc la invitaţia Delegaţiei Permanente a României pe lîngă UNESCO, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, al Primăriei Municipiului Bucureşti şi al Institutului Cultural Român din Bucureşti şi Paris.