Unul dintre filmele în premieră ale săptămânii, semnat de Joel Schumacher, vorbeşte despre magia numerelor, chiar dacă 23 e interpretat ca simbol negativ. Dar nu cu asta voi începe, ci cu al doilea film al necunoscutului Neil Burger, care confirmă teoria potrivit căreia în societatea de consum lucrurile asemănătoare vin câte două. Amatorii de conspiraţii şi manevre de culise pot aprofunda subiectul. Exemple: Sprite şi 7up - firme diferite, acelaşi gust; Capote şi Infamous / Scandalos, - două filme ieşite la scurt timp distanţă, producători diferiţi, acelaşi subiect - cum a scris Trumas Capote In Cold Blood; The Prestige / Prestigiul de Christopher Nolan şi The Illusionist / Iluzionistul de Neil Burger - amândouă vorbesc despre arta magiei şi despre cum poate sau nu influenţa ea destinul. Normal, primul lucru la care te gândeşti e că subiectele interesante se fură. Două filme pe acelaşi subiect pot plictisi, dar impun în mod clar o competiţie. În cazul celor două, The Illusionist iese după părerea mea învingător, pentru că e mai coerent, mai explicit dar şi mai misterios decât complicatul film al lui Nolan. Punctul forte al Iluzionistului este imaginea (semnată de Dick Pope), care face ca secvenţele să curgă dintr-una într-alta şi planul real să alunece imperceptibil în cel imaginar, în "lumea de dincolo" pe care o sondează magicianul Eisenheim (interpretat de Edward Norton). Imaginea foarte bibilită se află la milimetru de kitsch, iar filmul nu reuşeşte să fie memorabil, ci profesionist şi corect - şi din pricina lipsei de impact a poveştii. Neil Burger nu aduce o viziune nouă, ci se impune ca bun meşteşugar. E nevoie şi de ei.
Tot filmul unui profesionist este şi Next / Capcana viitorului, realizat de Lee Tamahori, care e mai mult decât simplu meşteşugar (vezi Once Were Warriors, Mulholland Falls sau The Edge), dar care a căzut de la o vreme din graţie. Tamahori face un film de acţiune pur-sânge, de pluton, scenariul neajutându-l la mai mult, deşi subiectul şi Nicholas Cage promiteau substanţă. Cage interpretează rolul unui individ care prevede ce se va întâmpla în următoarele două minute, nu mai mult. FBI-ul are nevoie de el pentru a împiedica un atac terorist. Intriga e răsucită cât se poate, dar nu în sensul bun, deşi falsa viziune a eroului care acoperă mai bine de un sfert de film îţi dă o senzaţie tonică. Păcat că scenariştii n-au putut specula mai clar şi mai inteligent tema fatalităţii, profitând de talentul nativ al eroului. Cum spuneam şi cu alte ocazii, lipsa de imaginaţie a Hollywoodului de azi transpiră din rezolvările forţate de situaţie scuzate de genul sau de subiectul filmului. Senzaţia de déjà-vu pe care o dă filmul vine şi din distribuirea lui Nicholas Cage, actor foarte bun, dar deja previzibil pentru acest gen de personaj.
Joel Schumacher are şi mai multă experienţă decât Lee Tamahori. El a realizat în 1993 unul dintre cele mei bune filme despre alienare în societatea modernă, Falling Down. Schumacher are şi voce, şi cronometrul în sânge, pentru că şi Falling Down, şi mai recentul Phone Booth funcţionau perfect din punctul de vedere al ritmului. Ca noi toţi, Schumacher are momente mai bune şi mai proaste. The Number 23 / Numărul 23, care intră pe ecranele noastre, face parte din a doua categorie. Genericul care aminteşte vag de filmele lui David Fincher te transportă pe o pistă falsă. E drept că povestea flirtează cu thrillerul, cu crima pasională, la fel de bine cum parodiază genul noir sau benzile desenate, pentru a se reduce la final la o chestiune medicală, dar este inutil încâlcită şi încărcată cu informaţie. E ca atunci când minţi. Nu poţi oferi două, trei motive pentru un refuz din care celălalt să aleagă ce-i convine, ci trebuie să furnizezi o singură minciună, clară şi curată. Cele mai reuşite filme poliţiste ori thrilleruri sunt cristaline la suprafaţă, nu te îneacă în amănunte, oferindu-ţi din nesiguranţă cât mai multă materie. Prezenţa lui Jim Carrey şi a Virginiei Madsen dă prestanţă filmului, dar nu-l limpezeşte.