Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Mai există film independent?


Revista HBO, mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Răspunsul la această întrebare e, cu siguranţă, complet diferit de cel pe care l-am fi putut avea în contextul anilor 70, atunci când pionieri ca John Cassavetes irumpeau în peisajul cinematografic american. Definiţia e, astăzi, cu atât mai greu de dat, cu cât tot felul de experţi pretind că o posedă pe cea definitivă.

Un lucru e cert: termenii de "film independent" şi "indie" au fost însuşiţi de studiourile de film majore în acelaşi fel în care mişcarea rap de la sfîrşitul anilor 70, ce a vrut iniţial să dea o voce celor ignoraţi de media mainstream, a fost astăzi răpită de marile label-uri de muzică. Astăzi, starurile se bat să facă parte din distribuţia unui film indie, pentru că dă bine la prestigiu: rolurile de aici sunt cu mult mai cărnoase decât într-un produs hollywoodian şi există, mereu, speranţa unui Oscar. Ce s-a întâmplat, mai exact? Tarantino. Şi al lui Pulp Fiction care, în 1994, a încasat peste 150 de milioane dolari cu un buget de doar 8. De atunci, lumea "indie" n-a mai fost la fel. Furtuna stârnită de această atât de influentă peliculă a deschis apetitul unor vedete ca Julia Roberts - care, de obicei, încasează cecuri de 20 de milioane - să lucreze aproape gratis în filme experimentale sau de autor ca Full Frontal al lui Steven Soderbergh sau Confessions of a Dangerous Mind al lui George Clooney. Directorii de studiouri au început să bage mai mult entuziasm şi mai mulţi bani în "diviziile" lor speciale, etalându-le ca pe nişte bijuterii pe coroana lor corporatistă. Popularitatea în creştere a unui festival de film ca Sundance le-a arătat că merită să investească în nişa unui public "adult".

Astăzi, toate studiourile majore au îmbrăţişat până la sufocare mişcarea independentă, fiecare dintre ele având propriul butic cu o divizie indie. Disney are Miramax, 20th Century Fox are Fox Searchlight, Warner Brothers are Warner Independent. Întrebarea pare a fi: faptul că unele filme aşa zise independente sunt, de fapt, "emanaţii" ale marilor case de film, le descalifică din start de la eticheta indie? Răspunsul depinde, evident, de felul în care defineşti întrebarea. Pentru unii, filmul independent are o definiţie strictă - e produs autonom, fără nicio interferenţă din partea studiourilor majore. Pentru alţii, bugetul şi conţinutul au o mai mare importanţă - ei consideră "indie" un film personal, unde centrul de greutate cade pe personaje, opus, de exemplu, unui blockbuster de acţiune. După mine, factorul decisiv în a discerne dacă un film are sau nu o natură independentă este libertatea regizorală. Mai exact, dacă perspectiva autorului a fost modificată sau restricţionată de o forţă externă, de directorii de studiouri sau de producători. Asta nu înseamnă că cooperarea cu studioul e un lucru rău, ci doar că în chingile acestei cooperări, mâna regizorală devine mai greu de sesizat. Pentru mine, Hotel Rwanda e un film indie, chiar dacă a fost distribuit, finalmente, de MGM / United Artists şi asta pentru că regizorul Terry George n-a vrut să-şi compromită viziunea: el a avut probleme în a găsi finanţare pentru că nu voia să renunţe la distribuirea lui Don Cheadle în rolul principal şi a trebuit să facă rost de fonduri din alte surse. De cele mai multe ori, studioul care îşi pune în cele din urmă sigla pe generic şi îl distribuie, nu e şi cel care a produs filmul.

Răspunsul este, deci, complex. Ceea ce contează, însă, e dacă ideea originală a cineastului a fost conservată. Nihiliştii au postulat deja că mariajul filmului indie cu marile studiouri înseamnă moartea lui. Optimiştii îi contrazic, arătându-le puzderia de filme făcute pe internet, graţie atât de ieftinei tehnologii digitale.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer