A dispărut de pe ecrane Malena, filmul lui Giuseppe Tornatore cu Monica Bellucci. Presupun că un cinefil monicofil l-a furat şi l-a dus acasă, unde-l rulează în buclă 24 ore/24. Ca film e aşa şi-aşa (culori calde, soare, mare, lentoare: Sicilia!), povestea e cam răscoaptă (o femeie pusă la zid de comunitate atunci cînd se vede nevoită să se prostitueze, crezînd că soţul i-a murit în război) - dar Bellucci, o, Doamne, Bellucci e sublimă...
O surpriză excelentă este Pinero, regizat de un necunoscut, Leon Ichaso. Benjamin Bratt (ex"-ul Juliei Roberts) îl interpretează pe Miguel Pinero, un poet portorican din New York certat cu legea, dar bun prieten cu heroina. Ieşit din închisoare, Pinero a cunoscut un scurt moment de glorie cu piesa lui Short Eyes (în care a jucat De Niro), dar şi-a fumat viaţa şi celebritatea de la ambele capete, murind la 40 de ani. Filmul are nerv, actorii sînt formidabili, iar poemele lui Pinero sînt geniale! Din păcate, filmul a fost aruncat în prima săptămînă la "Festival" - un cinema infect, cu mirosuri şi şobolani -, conform ideii stupide că un film necomercial trebuie omorît cît mai repede...
Nici The Mothman Prophecies / Profeţiile omului-molie nu e rău. Mă rog, Richard Gere e, dar cine se mai duce la un film pentru că e cu Richard Gere? Cei care nu iubesc filmul. Deşi are cîţiva actori-actori (Will Patton, Laura Linney), ba chiar şi o apariţie-de-prestigiu a lui Alan Bates, Profeţiile... nu stă în performanţele acestora, ci în povestea stranie şi obsedantă; undeva între thriller paranormal şi fapt divers autentic, filmul lui Mark Pellington reuşeşte să-şi găsească o nişă onorabilă de film bine făcut, percutant vizual şi destul de înspăimîntător. Pe mine, cel puţin, m-a ţintuit în scaun!
Credeaţi că natura umană e una? Ţţţ: sînt naturi şi naturi. Şi naturisme: Lila (Patricia Arquette) umblă goală prin pădure, doar că-i plină de păr de sus pînă jos (aşa a făcut-o Mama Natură). Este Lila îmbrăcată sau dezbrăcată? - aceasta-i întrebarea! (Este soţul ei - Tim Robbins - un geniu sau un idiot? Este "sălbaticul" - Rhys Ifans - educabil sau nu? Etc., etc.) Human Nature, debutul în lungmetraj al lui Michel Gondry (autor de videoclipuri), se vrea o fabulă filozofică, dar e mai mult un banc sec.
În The Sweetest Thing, Cameron Diaz, Christina Applegate şi Selma Blair bat barurile din San Francisco - precum gagicile din Totul despre sex - căutînd acelaşi lucru: un bărbat pe noapte. (Anul are 365 de nopţi, aşa că faceţi socoteala.) Morala "fabulei": pînă la urmă, tot un bărbat - unul singur - pentru tot restul vieţii e mai bun! În principiu, e OK. Doar că Diaz îl găseşte în persoana lui Thomas Jane... Îţi vine să strigi din sală: "Băi castingule, altul n-ai găsit?"! Într-o scenă isterică de "sex oral" în maşină, Applegate e mult mai macho decît Jane! Comedia lui Roger Kumble trece de la o poantă la alta (unele mortale - vezi "corul din Armaggedon" -, altele slăbuţe) fără a ajunge prea departe...
În schimb The Triumph of Love, ecranizare ingenioasă a piesei lui Marivaux, e plin de surprize. Regizat de Clare Peploe pe scenariul soţului, Bernardo Bertolucci, filmul nu face greşeala de a muta acţiunea (sec. XVIII) în prezent: n-ar avea de ce, povestea e cît se poate de modernă. Actorii (Mira Sorvino, Ben Kingsley...) sînt super, cu o menţiune specială pentru Fiona Shaw - care e mortală! - şi pentru Jay Rodan - care-ar fi trebuit să joace în The Sweetest Thing, şi-atunci am înţeles de ce 1 e mai bun ca 365 pe an...
The Scorpion King e genul de film care-ţi dă tot ce vrei, dar ţi-e ruşine să ceri: acţiune, caft, hocus-pocus şi cele mai idioate dialoguri care-au curs pe ecran de la Pearl Harbor încoace... Pare o relicvă din anii '50 teleportată în prezent; Kelly Hu e o vrăjitoare numai nuri şi talent ioc, The Rock e un războinic numai muşchi şi talent ioc, Stephen Sommers e un scenarist numai clişee şi talent ioc, Chuck Russell e un regizor numai făcătură şi talent ioc - şi ioc-urile ar putea continua numai că, ştiţi ceva?, chestia asta nu dăunează cu nimic plăcerii de a vedea Regele scorpion... Aşa că luaţi-vă popcornul, Cocile & gagicile şi staţi pînă la sfîrşit.
Dacă Scorpionul.. e pentru bruta din noi care vrea să ia o gură de aer, scorpiile din comedia francezului Francois Ozon 8 femmes sînt pentru rafinaţii care-au mîncat filme pe pîine la Cinematecă şi gustă trimiterile la unul sau la altul. Şi aici sînt două cafturi (Catherine Deneuve păruindu-se cu Isabelle Huppert şi-apoi cu Fanny Ardant, mişto, nu?), dar bomboana de pe tort este că toate cele 8 actriţe se opresc, hodoronc-tronc, din cărat contre şi replici veninoase şi se pun pe cîntat! Povestea este Agatha Christie pur-sînge, momentele muzicale sînt delicioase ca nuca-n perete, iar decorul-costumele-imaginea fac toţi banii. Şi nimeni n-ar putea-o imita pe Danielle Darrieux (85 de ani!) cîntînd finalul...
Finalul plus vreo 40 de minute este exact ce-am ratat la Spirit: Stallion of the Cimarron / Spirit: armăsarul Vestului Sălbatic, desen animat cu armăsari, Vestul Sălbatic şi - ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns! - Bryan Adams ţinîndu-se ca un scai de peliculă şi hîrîind cap-coadă cu vocea lui călcată de copitele cailor... Spirit e OK pentru copiii care nu ştiu să deseneze; dacă sînt şi surzi, e şi mai bine.
Să vă spun mai întîi cum puteţi pierde timpul (sau banii): mergînd să vedeţi Broken Lizard's Super Trouper / Superpoliţiştii, un superştift sub-debil care a ajuns din greşeală pe ecrane - el fiind din categoria peliculelor atît de catastrofale încît intră direct pe casete video!
Nu-l puteţi cîştiga, din păcate, nici dacă vă duceţi la The Time Machine, ecranizarea după clasicul H.G.Wells făcută de un strănepot al acestuia, Simon Wells. Mă rog, nu întotdeauna geniul rămîne în familie; filmul începe bine, are cîteva idei valabile (cherchez la femme dînd timpul înapoi, apoi pe repede înainte; Orlando Jones în chip de ghid-hologramă de muzeu; amestecul de viitor şi trecut din final), un actor care a cunoscut zile mai bune (Guy Pearce) şi altul care nu mai cunoaşte decît zile proaste (Jeremy Irons), dar grosul peliculei (cam o oră) seamănă cu resturile de montaj de la Planet of the Apes, printre care s-au strecurat imagini din Mortal Kombat. Şmecheriile digitale iau ochii, şi cu toate astea povestea face pleosc; poate că, trimisă în viitor în anul 802.002, ar avea mai mult succes.
În Serendipity, ceasul se învîrte ca în The Time Machine (anotimpuri apar şi dispar în cîteva secunde), dar filmul - o poveste graţioasă despre întîmplare şi destin - e mult mai mult decît un buletin meteo pe derulare rapidă. La drept vorbind, este chiar cea mai bună comedie romantică văzută la noi de nici nu mai ţin minte cînd... Un scenariu isteţ şi săltăreţ, scris de Marc Klein, o regie discretă şi eficace, semnată de Peter Chelsom, şi - mai ales - charisma cuplului de protagonişti (John Cusack şi Kate Beckinsale) fac din filmuleţul purtînd simpaticul titlu de Serendipity o peliculă ce nu trebuie ratată cu nici un chip! Decît dacă sînteţi destinaţi plictiselii...