Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Fabuleux destin d'Amélie Poulain, Le

Amélie c'est moi! - Amélie


România Liberă, martie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Amélie e un film pe care trebuie să-l ai în casă, ca pe Algocalmin, şi să te uiţi la el ori de cîte ori viaţa ţi se pare monotonă sau peste măsură de complicată, ori de cîte ori uiţi să te bucuri de orice prostioară sau cînd ai destule lucruri astfel încît viaţa să-ţi fie incompletă pentru că nu le ai pe altele. Amélie pune lucrurile în ordinea lor naturală: suntem aici ca să ne ajutăm, cei care oferă ajutor fiind şi cei care au cea mai mare nevoie de el.

Recentul film al lui Jean-Pierre Jeunet este tot un basm ca şi Delicatessen, dar fără grotescul acestuia, şi este tot o poveste de dragoste. Cu un personaj central la fel de rupt de realitate şi la fel de legat de ea în mod esenţial.

Amélie a crescut într-o familie care nu i-a dat dragostea pe care o dorea, dar acest lucru nu a înrăit-o, ci i-a dat resurse s-o obţină oferind-o gratis. Astfel că Amélie, cea care vede figuri de animale în nori şi crede că influenţează lumea din jurul ei, provocînd accidente, ajunge să provoace minuni, ca un înger pierdut printre oameni trişti. "Minunile" îi ocupă timpul, o îndeamnă la stratageme, obiectele trebuie mutate din locurile lor, trebuie calculaţi timpii, trebuie dexteritate şi imaginaţie pentru ca la final minunea să pară că s-a întîmplat din senin.

Amélie trăieşte (ca şi Ally McBeal) în lumea ei, mult mai complexă decît micuţul ei apartament, iar Jean-Pierre Jeunet şi echipa lui nu au deloc greutăţi în a face astfel încît realitatea să devină brusc largă şi colorată, imaginaţia fiind motoraşul care umflă aerul dintre obiecte. Amélie se uită la televizor şi vede reportaje despre propria viaţă pusă în slujba celorlalţi, se imaginează în chip de Maica Tereza, cu bonetă de infirmieră ş.a.m.d. şi (îşi) plînge (de milă) fără nici o urmă de paranoia. Minunile pe care le face sunt mici, dar cruciale. O convinge pe o văduvă că soţul ei a iubit-o (la ce i-ar mai folosi, oricum e singură), apropie doi oameni şi le provoacă un coupe de foudre (dar acesta îşi epuizează repede vraja, pentru că bărbatul revine la gelozia lui maladivă). Îl pedepseşte pe băcanul din colţ care îşi jigneşte calfa - îi înlocuieşte papucii de casă cu unii mai mici, schimbă pasta de dinţi cu cremă de călcîie, pune ceasul să sune mai devreme decît trebuie (dar prin asta el nu devine mai bun). Minunile lui Amélie sunt accidente fericite, dar nu îi schimbă structural pe cei care nu ştiu să le primească. Lipsindu-le această glandă specială de detectare a momentelor de deschidere a cerurilor, subiecţii lui Amélie recad la scurtă vreme în monotona lor realitate. Fericirea, ca şi nefericirea, e o problemă de opţiune.

Singurul care îi poate întoarce lui Amélie minunile este echivalentul ei masculin, Nino Quincampoix, a cărui ocupaţie e să strîngă de pe jos fotografiile nereuşite de la Fotomaton şi să le reîntregească în albume. Ocupaţie futilă şi importantă, căci fragmentele de realitate pe care el le pune cap la cap nu sunt copii nereuşite, ci momente rupte din viaţă. Însă altruista Amélie nu e la fel de curajoasă cînd vine vorba de propriul interes şi, pe cît de rapid închipuie stratageme complicate să şi-l apropie pe Nino, pe atît de mult fuge de el. La momentul potrivit, conjuraţia prietenilor se pune în funcţiune, dar Nino e oricum hotărît să o cunoască pe Amélie. Şi accidentul fericit se produce. Oameni cu capul în nori, dar cu picioarele pe pămînt, Amélie şi Nino înţeleg că momentul nu trebuie scăpat din mînă. Prin acest basm luminos ca mierea, Jean-Pierre Jeunet, ajutat de scenaristul Guillaume Laurant, ne spune fără aere sfătoase că datoria noastră e să facem ca realitatea din jur să fie singura în care să putem trăi, dar că nu trebuie să populăm singuri propria lume. Altfel riscăm să ajungem ca tatăl lui Amélie, care e indiferent la viaţa fiicei lui, dar nu la memoria soţiei răposate, al cărei mormînt îl împodobeşte compulsiv. Ca şi el, am rămîne stupizi în faţa miraculosului.

Succesul imens pe care l-a avut filmul pretutindeni, şi în America, ţara succesului individual, dovedeşte probabil că în fiecare din aceşti spectatori stă pitită o Amélie care pentru a se trezi are nevoie de o singură întîmplare. Poate că acestora filmul le-a schimbat viaţa, reclama atingîndu-şi astfel ţelul. " Amélie c'est moi!" ar putea exclama cei în care s-a produs declicul.

P.S. Jeunet a scris story-ul gîndindu-se la Emily Watson în Breaking the Waves. Amélie se numea iniţial chiar Emily.




 Toate articolele despre Fabuleux destin d'Amélie Poulain, Le


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Compunere cu Amélie - Amélie, Alex. Leo Şerban
 Interviu cu Jean-Pierre Jeunet - Amélie, Comunicat de presă
 Un vis - Amélie, Andrei Gorzo
 Fabulosul destin al iubirii - Amélie, Laurenţiu Brătan
 Sinopsis - Le fabuleux destin d'Amélie Poulain, Distribuitor Independenţa Film
 Toate articolele despre Fabuleux destin d'Amélie Poulain, Le


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer