Recentul film al lui Jean-Pierre Jeunet este tot un basm ca și Delicatessen, dar fără grotescul acestuia, și este tot o poveste de dragoste. Cu un personaj central la fel de rupt de realitate și la fel de legat de ea în mod esențial.
Amélie a crescut într-o familie care nu i-a dat dragostea pe care o dorea, dar acest lucru nu a înrăit-o, ci i-a dat resurse s-o obțină oferind-o gratis. Astfel că Amélie, cea care vede figuri de animale în nori și crede că influențează lumea din jurul ei, provocînd accidente, ajunge să provoace minuni, ca un înger pierdut printre oameni triști. "Minunile" îi ocupă timpul, o îndeamnă la stratageme, obiectele trebuie mutate din locurile lor, trebuie calculați timpii, trebuie dexteritate și imaginație pentru ca la final minunea să pară că s-a întîmplat din senin.
Amélie trăiește (ca și Ally McBeal) în lumea ei, mult mai complexă decît micuțul ei apartament, iar Jean-Pierre Jeunet și echipa lui nu au deloc greutăți în a face astfel încît realitatea să devină brusc largă și colorată, imaginația fiind motorașul care umflă aerul dintre obiecte. Amélie se uită la televizor și vede reportaje despre propria viață pusă în slujba celorlalți, se imaginează în chip de Maica Tereza, cu bonetă de infirmieră ș.a.m.d. și (își) plînge (de milă) fără nici o urmă de paranoia. Minunile pe care le face sunt mici, dar cruciale. O convinge pe o văduvă că soțul ei a iubit-o (la ce i-ar mai folosi, oricum e singură), apropie doi oameni și le provoacă un coupe de foudre (dar acesta își epuizează repede vraja, pentru că bărbatul revine la gelozia lui maladivă). Îl pedepsește pe băcanul din colț care își jignește calfa - îi înlocuiește papucii de casă cu unii mai mici, schimbă pasta de dinți cu cremă de călcîie, pune ceasul să sune mai devreme decît trebuie (dar prin asta el nu devine mai bun). Minunile lui Amélie sunt accidente fericite, dar nu îi schimbă structural pe cei care nu știu să le primească. Lipsindu-le această glandă specială de detectare a momentelor de deschidere a cerurilor, subiecții lui Amélie recad la scurtă vreme în monotona lor realitate. Fericirea, ca și nefericirea, e o problemă de opțiune.
Singurul care îi poate întoarce lui Amélie minunile este echivalentul ei masculin, Nino Quincampoix, a cărui ocupație e să strîngă de pe jos fotografiile nereușite de la Fotomaton și să le reîntregească în albume. Ocupație futilă și importantă, căci fragmentele de realitate pe care el le pune cap la cap nu sunt copii nereușite, ci momente rupte din viață. Însă altruista Amélie nu e la fel de curajoasă cînd vine vorba de propriul interes și, pe cît de rapid închipuie stratageme complicate să și-l apropie pe Nino, pe atît de mult fuge de el. La momentul potrivit, conjurația prietenilor se pune în funcțiune, dar Nino e oricum hotărît să o cunoască pe Amélie. Și accidentul fericit se produce. Oameni cu capul în nori, dar cu picioarele pe pămînt, Amélie și Nino înțeleg că momentul nu trebuie scăpat din mînă. Prin acest basm luminos ca mierea, Jean-Pierre Jeunet, ajutat de scenaristul Guillaume Laurant, ne spune fără aere sfătoase că datoria noastră e să facem ca realitatea din jur să fie singura în care să putem trăi, dar că nu trebuie să populăm singuri propria lume. Altfel riscăm să ajungem ca tatăl lui Amélie, care e indiferent la viața fiicei lui, dar nu la memoria soției răposate, al cărei mormînt îl împodobește compulsiv. Ca și el, am rămîne stupizi în fața miraculosului.
Succesul imens pe care l-a avut filmul pretutindeni, și în America, țara succesului individual, dovedește probabil că în fiecare din acești spectatori stă pitită o Amélie care pentru a se trezi are nevoie de o singură întîmplare. Poate că acestora filmul le-a schimbat viața, reclama atingîndu-și astfel țelul. " Amélie c'est moi!" ar putea exclama cei în care s-a produs declicul.
P.S. Jeunet a scris story-ul gîndindu-se la Emily Watson în Breaking the Waves. Amélie se numea inițial chiar Emily.