Tot zîmbind ieși și de la Amélie: Audrey Tautou, interpreta acestei "sfinte sub acoperire" (cum a numit-o un critic pe eroină) amintește cînd de Juliette Binoche, cînd de cealaltă Audrey, cea de care s-a îndrăgostit o lume întreagă, acum 50 de ani, așa cum Franța de azi s-a transformat rapid într-un Fan Club Amélie, dacă nu punem la socoteală acel club al indignaților-plictisiți-și-triști, care au acuzat filmul că întoarce spatele cu bună știință și rea voință realităților sociale franceze. (E ca și cum l-ai acuza pe Gene Kelly că, țopăind prin bălți și cîntînd în ploaie, se sustrage de la responsabilitățile lui cetățenești.) Jeunet e un Clair cu jucării tehnologice de ultimă oră. Ca și Baz Luhrmann în Moulin Rouge, el își creează propriul Montmartre - numai cafenele primitoare (întîmplător, cea în care lucrează Amélie se numește chiar Les deux moulins), muzică de acordeon și vecini echipați cu manii amuzante (în prezentarea fiecăruia intră o listă a lucrurilor care îi plac și o listă a lucrurilor care îi displac).
Invențiile lui Jeunet sînt mai puțin extravagante decît ale lui Luhrmann, dar sînt nenumărate: o muscă moare sub roțile unui vitezoman, pentru că a avut proasta inspirație de a se odihni în mijlocul șoselei; un dans al paharelor se încinge, atunci cînd vîntul umflă o față de masă, un peștișor deprimat încearcă să-și curme nefericirea, făcînd țuști! din acvariu; Amélie își vede marea iubire (Mathieu Kassovitz) și inima ei, dintr-odată vizibilă, o ia razna; Amélie își revede marea iubire și se topește sub ochii noștri. Atîtea truvaiuri, gadget-uri, gaguri, efecte ingenioase, exemple de exprimare fericită - și Jeunet, un bricoleur neobosit, euforic, ni le oferă de parcă ar fi niște fleacuri, chiar în timp ce creează altele...