aprilie 2002
Fabuleux destin d'Amélie Poulain, Le
În ce stare de spirit eraţi după Alien Resurrection şi cum aţi ajuns la Amélie?

Îmi aduc aminte că după Alien, aveam un chef nebun să mă întorc acasă în Franţa ca să fac un film "micuţ" cu prietenii mei! Căci, chiar dacă Alien a fost o aventură extraordinară, a fost şi o mare greutate care apăsa pe umerii mei.... De fapt, cînd Fox mi-a propus filmul, începusem deja să lucrez la ceea ce urma să fie Amélie. Aveam o mulţime de idei de scene, de situaţii, de personaje, o mulţime de dorinţe precise, dar îmi era destul de greu să găsesc un numitor comun. Căutam pur şi simplu subiectul filmului. În acest stadiu eram cînd am plecat la Hollywood. M-am întors apoi şi am reluat proiectul acolo de unde îl lăsasem.

În acel moment vi s-a părut uşor subiectul ales?

Nu, nu imediat. Din toate anecdotele pe care le colecţionasem, puteam face patru sau cinci filme, şi nu unul singur! Şi apoi, tot rumegînd eu ideile astea, într-o bună dimineaţă, totul mi-a fost clar ca bună ziua. Numitorul comun avea să fie fata asta care se hotărăşte să schimbe viaţa celorlalţi. Ne-am apucat de treabă, eu şi cu Guillaume Laurant. Îmi amintesc că era prima zi a Cupei Mondiale de fotbal. După aceea, totul a fost uşor.

Cum v-aţi întîlnit cu Guillaume Laurant?

A fost ca o poveste haioasă de cinema. În perioada cînd eu făcusem Delicatessen, el se ocupa cu tot felul de nimicuri. Scrisese un scenariu, pentru plăcerea lui personală, căci era o adaptare a unui roman pentru care nici măcar nu avea drepturile! După ce a văzut Delicatessen, prietena lui i-a spus: "Trimite-i scenariul lui Caro sau Jeunet." S-a uitat în cartea de telefoane şi a văzut că sînt doi Caro şi un singur Jeunet. Aşa că mi l-a trimis mie. I-am citit scenariul şi l-am sunat. Am dat peste un mesaj foarte simpatic, care chiar m-a făcut să vreau să-l întîlnesc. Şi aşa a început povestea noastră. Am lucrat împreună la La Cité des enfants perdus... L-am adus chiar la Alien, căci se căuta un final. A scris un final pentru Alien, la care pînă la urmă s-a renunţat.

Cum credeţi că vă completaţi unul pe celălalt?

Avem spirite foarte apropiate. El e mai degrabă priceput la dialoguri, iar eu la partea vizuală. Iar în ceea ce priveşte ideile, chiar dacă plecăm de la baza mea, se stîrneşte un adevărat ping-pong între noi. În Amélie sînt o mulţime de idei care au pornit de la el. Cea cu sufleurul de pe stradă, de exemplu.

În film există o parte de inventar, gen Prevert...

Îmi plac la nebunie listele, colecţiile. De fapt, chiar colecţionez... idei de colecţie! Găsim aşa ceva şi în film: Nino care colecţionează amprente de paşi în ciment sau fotografiile nereuşite aruncate pe lîngă automatele foto... Am avut mult timp o cutie în care păstram toate mărunţişurile, tot felul de idei. Acum, că sînt mai raţional, păstrez în continuare ideile sub formă de liste în computerul meu...

Aceste idei sînt inventate, imaginare sau provin din lucruri văzute, trăite?

Şi una şi cealaltă. Tocmai asta a fost dificil, să facem o selecţie, să punem împreună toate anecdotele trăite cu idei absolut imaginare. Alăturarea nu trebuia să fie forţată, ci să corespundă caracterului personajelor.

Prezentarea personajelor sub forma ">asta-mi place, asta nu-mi place" aduce foarte mult cu scurt metrajul dvs. Foutaises (Prostioare)...

Da, eu mereu am procedat aşa. Am pagini întregi de "asta-mi place, asta nu". E o chestiune delicată, căci trebuie să fie foarte personale, dar să şi atingă în acelaşi timp pe toată lumea - şi în plus, în cazul lui Amélie, să poată fi ilustrate vizual. Dar e un joc pe care îl stăpînesc bine...

Iar fragmentele acestea de imagini TV incredibile pe care le-aţi pus în film, de unde vin?

Această plăcere de a vedea o imagine care vi s-a lipit de suflet face parte tot din spiritul de colecţie. Colecţii de momente magice. Ceea ce se apropie, pînă la urmă, de "asta-mi place, asta nu". Aceste imagini le înregistrez în mintea mea într-un fel anumit, şi nu aşa cum o face Amélie. Noroc că am putut să "scotocesc" în emisiunea Zapping, de la Canal+.

Numele eroinei îl ştiaţi de la început?

Nu, a venit mai tîrziu. Îmi place să am în minte un anumit actor cînd scriu. Aşa că am luat un exemplu şi ne-am spus:"Ar putea fi ceva gen personajul lui Emily Watson din Breaking the Waves, cu acea candoare şi fermitate..." Şi ne-am spus:"De ce nu?" Din ce citisem într-un interviu, i-ar fi plăcut să lucreze cu mine. Am început să scriem gîndindu-ne la ea şi am botezat eroina Emily. Am luat legătura cu Emily Watson. Ne-am întîlnit, i-a plăcut scenariul. Ne-am văzut la Paris, la Londra. Am făcut nişte probe în franceză şi am înţeles că îşi pierdea 50% din talent, aşa că am rescris o versiune care începea în Anglia: eroina creştea acolo, apoi venea la Paris... Emily Watson a fost de acord. În prima zi de pregătiri prinesc un telefon acasă. Era ea, care îmi spunea că, din raţiuni personale, prefera să nu joace în acest film. Nu dorea să lipsească de acasă şase luni, era prea mult. Ne-am întors, aşadar, de unde începusem. Am reluat scenariul, care se desfăşura din nou în întregime la Montmartre. Am păstrat şi numele, numai că Emily a devenit Amélie. Am început un casting în Franţa şi apoi într-o zi, trecînd prin faţa unui afiş, am fost frapat de doi ochi negri imenşi, cu o licărire de inocenţă cum nu mai văzusem - era Audrey Tautou pe afişul de la Venus Beauté. Am cerut să o văd. Am făcut probe. După nici zece secunde, ştiam că ea este aceea care trebuia.

Care este principala sa calitate, după părerea dvs.?

E o bucurie să lucrezi cu ea. Nu numai că este ca personajul, dar în plus este o adevărată actriţă de compoziţie, ceea ce e destul de rar în Franţa. În fine, are un simţ incredibil al camerei de filmat şi al ritmului. Şi nu are decît 23 de ani!

Restul distribuţiei s-a completat la fel de rapid? De exemplu, v-aţi gîndit imediat la Mathieu Kassovitz pentru rolul lui "Făt Frumos"?

Da. Juni primi în Franţa nu prea există. Iar Mathieu, nu numai că este un actor genial care un farmec extraordinar, dar mai are un atuu: camera de filmat îl adoră. Ne înţelegem foarte bine şi, cum este şi un foarte bun regizor, am avut interminabile discuţii despre cinema.

Şi Jamel?

Jamel a cunoscut succesul cînd eu eram în America, aşa că l-am descoperit de o manieră cam brutală. Nu aveam să-i propun decît un rol micuţ, cel al ajutorului de băcan, însă consideram că i se potrivea foarte bine acest personaj atît de blînd şi de tandru. S-a întîmplat că îi plăcuse foarte mult Alien Resurrection, iar eu îl văzusem în Zonzon, dîndu-mi seama că e un mare actor. Îl ador, mi-ar place să mai filmez cu el. Şi cred că şi reciproca e valabilă...

În distribuţia filmului se regăsesc nume familiare filmelor dvs., ca Dominique Pinon, Rufus, Serge Merlin.

Îmi este imposibil să-mi imaginez un film de-al meu fără Dominique. La început nu aveam un rol prea mare pentru el în Amélie, ci îi ofeream doar o apariţie, însă el a preferat să joace rolul gelosului obsedat de la cafenea. Şi l-a luat aşa de serios în stăpînire, încît a devenit un personaj extraordinar. Cuplul pe care îl formează cu Isabelle Nanty este mult peste ce îmi imaginasem eu, datorită lui, dar şi datorită ei, pe care nu o cunoşteam dinainte şi care m-a uimit de-a binelea.
Rufus, a fost evident imediat că ar fi perfect pentru rolul tatălui lui Amélie. Îl văzusem la teatru, unde se îmbătrînise pentru a juca rolul lui Freud şi îi reuşise foarte bine. Mai mult, era de parcă făcuse luni întregi de repetiţii pentru a juca rolul tatălui lui Amélie! În ceea ce-l priveşte pe Serge Merlin, nu m-am gîndit la el de prima dată. Am vizionat actori mult mai cunoscuţi, şi apoi, într-o zi, a fost ca o revelaţie! El era cel potrivit pentru rol. Îmi plac foarte mult rolurile secundare, îmi plac mult actorii de caracter, cei care au "mutră", cei care au o personalitate reală. A fost o reală plăcere să lucrez cu actori precum Claire Maurier, Yolande Moreau, Michel Robin, Maurice Benichou, Urbain Chancellier, Claude Perron, Clotilde Mollet, etc.

Este pentru prima dată cînd nu filmaţi în studio. De ce?

Pentru că tot trebuia să ies într-o bună zi! Şi apoi, povestea se preta la exterioare, doream ca Parisul să fie prezent în centrul filmului. Dar eu gîndesc precum Kurosawa, că "fiecare plan trebuie să fie ca un tablou". Nu mă pot abţine de la "estetic". Am căutat în imageria Parisului tot ce îmi plăcea şi care se apropie de spiritul benzilor desenate al lui Tardi: metroul aerian, unele monumente, scări, pavilioane... Am făcut toate prospecţiile cu aceste imagini în minte. Apoi, am golit străzile de maşini, am curăţat zidurile de graffiti, am înlocuit afişele cu altele mai colorate, etc. Să spunem că am încercat să controlez la maximum estetica oraşului. Şi, din fericire, am făcut post-producţia în digital, aşa că am putut face corecţii pînă în ultimul moment, pînă la imaginea finală...

Maniera dvs. de a lucra s-a modificat din cauză că aţi filmat mult în exterior?

Fundamental, nu. Dar ce pot să spun acum este că nu mi-a plăcut absolut deloc! Nu mă pot obişnui cu ideea că nu pot controla eu totul. În exterior, întotdeauna va fi o maşină parcată acolo unde nu ar avea ce căuta, un tip care apare în cadru sau cineva care face un zgomot, ş.a.m.d. Şi asta mă înnebuneşte, pur şi simplu! Timpul înseamnă bani. Şi, ca să nu pierd timp, mă pregătesc întotdeauna foarte minuţios. Aşa că pierderea de timp din cauze independente de voinţa mea nu mă amuză absolut deloc!

Muzica e compusă de Yann Tiersen...

Eu aveam altceva în cap, dar într-o zi o stagiară a venit să mă ia cu maşina şi mi-a pus un disc pe care nu îl cunoşteam, iar muzica mi s-a părut superbă: era o melodie a lui Yann Tiersen. Seara aveam deja toate albumele lui!
Ne-am întîlnit şi ne-am înţeles foarte bine de la început. Ne-a compus nouă piese în cincisprezece zile! Ba, mai mult, ne-a permis să căutăm şi alte piese de-ale lui... Dar dificultatea era tocmai aceea de a face o selecţie, căci toate compoziţiile lui mergeau cu imaginile din film! Nici măcar nu visasem la asemenea condiţii...

În timpul filmărilor spuneaţi că Amélie este un film destinat să facă oamenii fericiţi. De unde această dorinţă "de a face oamenii fericiţi"?

Probabil că are de-a face cu evoluţia mea personală. La 47 de ani există lucruri cu care am învăţat să trăim. La Cité des enfants perdus este un film "sumbru", în măsură mult mai mare decît ne imaginam noi la început. Pentru noi era ca o poveste, ceva gen "Degeţica". Dar, revăzîndu-l astăzi, îmi dau seama cît de sumbru este... Poate şi din cauza prezenţei lui Caro, a cărui imaginaţie e mult mai sumbră decît a mea, nu ştiu...
Alien e un film de comandă, un film de acţiune, dur, violent. Mai pe scurt, nu făcusem niciodată un film cu adevărat pozitiv, şi îmi doream foarte mult aşa ceva. Să construieşti, în loc să distrugi este o provocare interesantă. În acest stadiu din viaţa mea aveam nevoie să fac un film lejer, care să te îmbie la visare, să-ţi facă plăcere...

Regia: Jean-Pierre Jeunet Cu: Audrey Tautou, Mathieu Kassovitz, Rufus, Lorella Cravotta

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus