După ce Moulin Rouge ne-a convins (încă o dată) că "All You Need Is Love", Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain / Amélie vine cam din aceeași zonă a delirului vizual, pentru a ne purta două ore prin miticul oraș al îndrăgostiților. Amélie e revelația nu atât vizuală, cât mai ales comercială a cinematografului francez din ultimul deceniu. A nu se înțelege că regalul vizual care e Amélie ar fi de trecut cu vederea - dimpotrivă! Doar că francezii (și nu doar ei) sunt obișnuiți cu stilul lui Jean-Pierre Jeunet încă de la scurtmetrajele anilor '80 (unele - ca Le Manège sau Le Bunker de la dernière rafale - realizate împreună cu Marc Caro, altele - ca Foutaises, singur) și mai ales de la un lungmetraj ce a devenit un film cult - Delicatessen, realizat (în 1991) tot împreună cu Caro. Foutaises e un Amélie avant la lettre, cu toată partea senzitivă a primului concentrată în 8 minute, iar cele mai multe elemente din Amélie se găsesc în Delicatessen și-n partea a doua a lui care e (la fel de superbul) La Cité des enfants perdus. Acesta, ca și Le Fabuleux destin... , e un basm, dar unul cu accente negre, oniric-absurde (la fel de negru era și Delicatessen), în care vizualul e impresionant, iar inventivitatea debordantă. După La Cité des enfants perdus, Jeunet se oprește din nou la basm, dar unul horror, reluând tema Alienilor inițiată de Ridley Scott, cu un număr 4 al seriei, subintitulat Resurrection. Numai alienii imaginați de H.R. Giger dacă sunt amintiți, iar aceasta spune multe despre film.
Le Fabuleux destin d'Amélie Poulain e un film impresionant în primul rând (ca și celelalte filme ale lui Jeunet) la nivel vizual. Fantezia pare să nu aibă limite, iar jonglarea cu senzațiile (descinzând direct din poeții simboliști ai începutului de secol XX), jocul cu texturile și provocările pipăitului, mirosului, auzului și gustului sunt amprenta 100% personală a lui Jeunet.
Inițial, ritmul e amețitor, iar comentariile din off abundente (e adevărat că de cel mai fin umor, sarcastic-caricaturale), astfel încât prima jumătate de oră e foarte obositoare, aproape epuizantă. Din fericire, încet-încet ritmul încetinește, filmul "se așează" (nu e nicidecum un ritm prea lent, ci ritmul cel mai potrivit), iar lucrurile încep să se clarifice. Personajele ce se-nvârt în jurul fetei își explică pozițiile și atitudinile, caracterizate prin mici amănunte care, împreună, recreează și compun un întreg univers, de la menajeria lui Hipolito, la băcănia lui Collignon sau idiosincrasiile părinților lui Améle (adorabili piticii tatălui!).
Desigur că destinul (cu nimic fabulos) al lui Amélie va pivota în jurul celui pe care-l iubește în secret și pe care-l șicanează cu plăcerea răutăcioasă a îndrăgostitului timid. În cele din urmă, evident, colecționarul de fotografii rupte o ia pe motocicleta lui zgomotoasă pe zâna Amélie și pleacă împreună într-un nor de fum.
Efectele speciale și artificiul își joacă rolul lor incontestabil în reușita filmului, de la unghiurile de filmare și schimbarea lor, până la cromatică și montaj. Dar la fel de incontestabil e faptul că la baza lor stau ideile lui Jeunet - senzația pe care o ai când bagi mâna într-un sac cu boabe de fasole; albumul îngălbenit, cu fotografii rupte și apoi lipite; bric-à-brac-ul scriitorului; gustul cremei de picioare din locul pastei de dinți sau clanța pusă invers în casa urâciosului băcan...
E excelentă muzica lui Yann Tiersen și (aproape nefiresc de) impecabili actorii: Audrey Tautou, Mathieu Kassovitz, Rufus, Yolande Moreau, Dominique Pinon (un actor fetiș al lui Jeunet), Artus de Penguern, Urbain Cancelier, Isabelle Nanty, Jamel Debbouze... E, de asemenea, știința lui Jeunet de a face dintr-un film de autor unul comercial și vice versa, cu priză nu doar în Franța și restul Europei, dar chiar și-n America cea de necucerit de către non-americani, unde Amélie a fost un enorm succes de critică și un important succes de public. A fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin (premiu atribuit, în cele din urmă, lui No Man's Land, al bosniacului Danis Tanovic, care-l merita din plin, dar pe care și contextul internațional l-a avantajat); faptul că nu l-a primit se explică nu doar prin concurenții redutabili, dar și prin faptul că Amélie (ca și Moulin Rouge! , care a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film, dar care n-a primit decât premiul pentru scenografie și costume) e un film exagerat de estetic și căutat formal pentru premiile ce sunt barometrul filmului comercial bine făcut. A primit în schimb 4 César-uri - pentru cel mai bun regizor, cel mai bun film, cea mai bună muzică și cele mai bune decoruri (Aline Bonetto), Globul de Cristal, anul trecut la Karlovy Vary, ca și numeroase alte premii mai mici, și va primi cu siguranță multe altele. Dar, dincolo de premii, Le Fabuleux destin d'Amélie Poulain e un film mai mult decât memorabil, ce revine în minte cu scene întregi și care va deveni, probabil, ca și Delicatessen, un film cult.