Fabulosul destin al iubirii - Amélie

Cinematograful se încăpăţânează şi se împotriveşte cu înverşunare teoriilor (post)moderne ce încearcă să explice cât mai ştiinţific dragostea (şi chiar reuşesc!) şi, într-o oarecare măsură, să pronosticheze dacă nu dispariţia ei din civilizaţia lui homo cyberneticus, măcar reducerea ponderii pe care o ocupă în media de viaţă de circa 80 de ani a individului contemporan. A făcut-o de la bun început, când camera era fixă şi îndrăgostiţii intrau ei înşişi în cadru pentru a dovedi perenitatea sentimentului pe care e clădită lumea; şi o face în forma şi cu tehnica cele mai postmoderne cu putinţă, când camera digitală fuge prin tot Parisul după îndrăgostiţi ca să-i surprindă, iar ordinatorul procesează sute de gigabiţi pentru a demonstra acelaşi lucru ca şi camera fixă.

După ce Moulin Rouge ne-a convins (încă o dată) că "All You Need Is Love", Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain / Amélie vine cam din aceeaşi zonă a delirului vizual, pentru a ne purta două ore prin miticul oraş al îndrăgostiţilor. Amélie e revelaţia nu atât vizuală, cât mai ales comercială a cinematografului francez din ultimul deceniu. A nu se înţelege că regalul vizual care e Amélie ar fi de trecut cu vederea - dimpotrivă! Doar că francezii (şi nu doar ei) sunt obişnuiţi cu stilul lui Jean-Pierre Jeunet încă de la scurtmetrajele anilor '80 (unele - ca Le Manège sau Le Bunker de la dernière rafale - realizate împreună cu Marc Caro, altele - ca Foutaises, singur) şi mai ales de la un lungmetraj ce a devenit un film cult - Delicatessen, realizat (în 1991) tot împreună cu Caro. Foutaises e un Amélie avant la lettre, cu toată partea senzitivă a primului concentrată în 8 minute, iar cele mai multe elemente din Amélie se găsesc în Delicatessen şi-n partea a doua a lui care e (la fel de superbul) La Cité des enfants perdus. Acesta, ca şi Le Fabuleux destin... , e un basm, dar unul cu accente negre, oniric-absurde (la fel de negru era şi Delicatessen), în care vizualul e impresionant, iar inventivitatea debordantă. După La Cité des enfants perdus, Jeunet se opreşte din nou la basm, dar unul horror, reluând tema Alienilor iniţiată de Ridley Scott, cu un număr 4 al seriei, subintitulat Resurrection. Numai alienii imaginaţi de H.R. Giger dacă sunt amintiţi, iar aceasta spune multe despre film.

Le Fabuleux destin d'Amélie Poulain e un film impresionant în primul rând (ca şi celelalte filme ale lui Jeunet) la nivel vizual. Fantezia pare să nu aibă limite, iar jonglarea cu senzaţiile (descinzând direct din poeţii simbolişti ai începutului de secol XX), jocul cu texturile şi provocările pipăitului, mirosului, auzului şi gustului sunt amprenta 100% personală a lui Jeunet.

Iniţial, ritmul e ameţitor, iar comentariile din off abundente (e adevărat că de cel mai fin umor, sarcastic-caricaturale), astfel încât prima jumătate de oră e foarte obositoare, aproape epuizantă. Din fericire, încet-încet ritmul încetineşte, filmul "se aşează" (nu e nicidecum un ritm prea lent, ci ritmul cel mai potrivit), iar lucrurile încep să se clarifice. Personajele ce se-nvârt în jurul fetei îşi explică poziţiile şi atitudinile, caracterizate prin mici amănunte care, împreună, recreează şi compun un întreg univers, de la menajeria lui Hipolito, la băcănia lui Collignon sau idiosincrasiile părinţilor lui Améle (adorabili piticii tatălui!).

Desigur că destinul (cu nimic fabulos) al lui Amélie va pivota în jurul celui pe care-l iubeşte în secret şi pe care-l şicanează cu plăcerea răutăcioasă a îndrăgostitului timid. În cele din urmă, evident, colecţionarul de fotografii rupte o ia pe motocicleta lui zgomotoasă pe zâna Amélie şi pleacă împreună într-un nor de fum.

Efectele speciale şi artificiul îşi joacă rolul lor incontestabil în reuşita filmului, de la unghiurile de filmare şi schimbarea lor, până la cromatică şi montaj. Dar la fel de incontestabil e faptul că la baza lor stau ideile lui Jeunet - senzaţia pe care o ai când bagi mâna într-un sac cu boabe de fasole; albumul îngălbenit, cu fotografii rupte şi apoi lipite; bric-à-brac-ul scriitorului; gustul cremei de picioare din locul pastei de dinţi sau clanţa pusă invers în casa urâciosului băcan...

E excelentă muzica lui Yann Tiersen şi (aproape nefiresc de) impecabili actorii: Audrey Tautou, Mathieu Kassovitz, Rufus, Yolande Moreau, Dominique Pinon (un actor fetiş al lui Jeunet), Artus de Penguern, Urbain Cancelier, Isabelle Nanty, Jamel Debbouze... E, de asemenea, ştiinţa lui Jeunet de a face dintr-un film de autor unul comercial şi vice versa, cu priză nu doar în Franţa şi restul Europei, dar chiar şi-n America cea de necucerit de către non-americani, unde Amélie a fost un enorm succes de critică şi un important succes de public. A fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin (premiu atribuit, în cele din urmă, lui No Man's Land, al bosniacului Danis Tanovic, care-l merita din plin, dar pe care şi contextul internaţional l-a avantajat); faptul că nu l-a primit se explică nu doar prin concurenţii redutabili, dar şi prin faptul că Amélie (ca şi Moulin Rouge! , care a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film, dar care n-a primit decât premiul pentru scenografie şi costume) e un film exagerat de estetic şi căutat formal pentru premiile ce sunt barometrul filmului comercial bine făcut. A primit în schimb 4 César-uri - pentru cel mai bun regizor, cel mai bun film, cea mai bună muzică şi cele mai bune decoruri (Aline Bonetto), Globul de Cristal, anul trecut la Karlovy Vary, ca şi numeroase alte premii mai mici, şi va primi cu siguranţă multe altele. Dar, dincolo de premii, Le Fabuleux destin d'Amélie Poulain e un film mai mult decât memorabil, ce revine în minte cu scene întregi şi care va deveni, probabil, ca şi Delicatessen, un film cult.