Pentru cei care au crezut că Occident a impus un stil pentru Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile va fi o mare surpriză. Mungiu se apropie vertiginos de stilul lui Cristi Puiu, de minimalismul faptului cotidian, de cadrele lungi, în care camera lui Oleg Mutu îşi ia un răgaz suficient pentru a surprinde amănunte relevante sau mai puţin relevante din existenţa banală a eroilor. Filmul stă în două personaje principale, interpretate de Anamaria Marinca (excelentă) şi Laura Vasiliu (foarte bună, la debut). Două studente care într-un oraş din Moldova anului 1987, Iaşi, pregătesc avortul uneia dintre ele. Vlad Ivanov este superb în rolul celui care face avortul, sinistrul domn Bebe, care cere nu 3 sau 4 mii lei, ci plata în natură.
Acţiunea filmului se desfăşoară pe durata unei singure zile, cea care schimbă cu totul existenţa Otiliei, fata care din prietenie pentru Găbiţa se culcă cu domnul Bebe, pentru ca Găbiţa să poată avorta. Filmul se urmăreşte pe destule bucăţi cu nodul în gât, decupajul îţi dă lesne de înţeles că ceva oribil se va întâmpla, dar nimeni nu moare, în afara foetusului, pe care Mungiu, surprinzător pentru sobrietatea lui, ni-l arată mult prea mult.
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile e din familia filmelor rusului Pavel Lunghin - ca univers şi tematică-, dar te trimite şi la Lilja 4ever a lui Lukas Moodysson, păstrând şi acroşeul minimalist al lui Puiu. E un film puternic prin simplitatea lui. Nici nu acuză în mod vădit pe cineva, dar simplitatea lui ascunde întrebări pe care eşti invitat să ţi le pui singur după proiecţie. Putem da vina numai pe sistem? Nu ne-a învăţat sistemul - pe unii dintre noi - să profităm, voit sau nu, de ceilalţi, să-i manipulăm? Nu e acesta cel mai mare rău pe care ni l-a făcut comunismul? Nu ştiu dacă Mungiu a fost conştient de aceste cute pe care filmul le deschide pe interior, dar ele sunt inteligente şi largi.
La conferinţa de presă n-a fost sala plină, dar întrebările au fost multe. O italiancă a cerut lămuriri despre interzicerea avorturilor în comunism, pentru că ştia că în ţările est-europene avorturile erau permise. Un jurnalist arab a întrebat de ce e atât de puţin cunoscută cinematografia română, oare din cauza marketingului? O jurnalistă canadiană a numit filmul "o operă de artă impresionantă" şi a vrut să ştie dacă s-au tras multe duble pentru cadrele lungi din film. Au răspuns întrebărilor Cristian Mungiu, Oleg Mutu, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov şi Alex Potoceanu. Anamaria Marinca filmează un film de acţiune în Bucureşti, dar a lăsat elicopterele şi cursele de maşini pentru a veni la premiera oficială de ieri seară. Întrebat în legătură cu opţiunea de a arăta fetusul şi nici o scenă de sex, Mungiu a spus că a preferat să arate ce era important pentru poveste - secvenţele de sex nu erau -, pe de altă parte pentru că oamenii au o viziune abstractă despre avort, văd fetusul ca o aglomeraţie de celule. Ori fetusul era elementul-cheie al filmului. Întrebat de România liberă cum vede personajul Găbiţei, fata care îşi pune prietena să ducă tot greul poveştii, regizorul a spus că Găbiţa e cel mai puternic personaj al filmului şi că acest lucru i-a devenit evident de-abia când a terminat filmările. Laura Vasiliu e de aceeaşi părere: "Găbiţa manipulează ascunzându-se sub masca unei victime".Vlad Ivanov şi-a definit personajul, pe domnul Bebe, ca pe un "amestec de simplitate şi oribilitate. Nici alb, nici negru, ci foarte gri." Alex Potoceanu, care îl joacă pe prietenul Otiliei (Anamaria Marinca), care avea 3 ani în 1987, spune că a lucrat foarte bine cu Mungiu care i-a spus exact ce are de făcut, deci n-a fost nevoie să improvizeze.
Filmul n-a avut încă cronici în marile reviste ale festivalului, interesul redus al jurnaliştilor pentru conferinţa de presă fiind poate cauzat de faptul că numele lui Mungiu e prea puţin cunoscut. (Prezentând filmul, revista Le Film Français îl numea pe Mungiu "un tânăr cineast demn de a fi urmărit". În timp ce scriu această corespondenţă, o jurnalistă străină vorbeşte la telefon spunând despre film că este "foarte foarte bun".