Nu mi-am pus niciodată în cap să învăţ să scriu poeme de dragoste. Dacă le-am scris, am făcut-o pur şi simplu, încercînd să găsesc un stil al meu care să mă reprezinte exact (sau relativ exact) şi atîta tot. Dar mai ales încercînd să mă exprim autentic şi... febril. Cînd stihiile bîntuie pe dinăuntru şi mai ales cînd bîntuie dragostea e vai şi amar. Fireşte, există cîteva repere care pot deprinde pe oricine să scrie sau măcar să încerce să scrie poeme de dragoste. Este de ajuns să citeşti Vita Nuova de Dante sau sonetele lui Petrarca pentru Laura sau cele ale lui Michelangelo pentru Vittoria Colonna sau sonetele shakespeareane (indiferent dacă au fost scrise pentru bărbaţi ori femei) sau scrisorile schimbate între Abélard şi Héloïse (intenţionat dau doar exemple din secole trecute, depărtate, non-postmoderne ori nici măcar moderne).
Pentru secolul XX eu am învăţat, însă, enorm despre dragoste (or, mai exact, despre cum să izbuteşti să îţi formulezi dragostea în cuvinte vii, pe un ritm lăuntric) nu din literatură, ci din muzică. Nici o carte nu a izbutit să mă atingă atît precît au făcut-o sonorităţile (şi mai puţin cuvintele) din Nights in White Satin (Moody Blues), July Morning (Uriah Heep), Shine On You Crazy Diamond (Pink Floyd), Stairway to Heaven sau Dazed and Confused (Led Zeppelin) ori Mistreated (Deep Purple). Cu siguranţă aş mai găsi mostre emblematice şi din cîntecele produse de alte formaţii dragi mie (Jethro Tull, Gentle Giant, Yes, Manfred Mann, The Doors, Genesis, Queen), dar prefer să mă opresc doar la cele cinci-şase hituri amintite mai sus. Pentru că sonorităţile din aceste melodii chiar încearcă să redea (şi izbutesc) fibrele muzicale (dure sau suave) ale dragostei. Pentru că existenţialismul (nefilosofic de aici) este ca o rană deschisă şi amuşinată îndeaproape, a cărei cicatrizare nu are importanţă dacă va mai avea loc sau nu. Şi pentru că aceste cinci hituri vorbesc despre dragoste nu la modul retoric, ci aproape... dostoievskian (chiar dacă este vorba despre un dostoievskianism pulverizat, schizofrenizat întrucîtva). Dragostea nu este niciodată singură, ci secondată visceral de dulce-amar, malinconie, mortido, disperare. Poate va veni timpul, cîndva, să vorbesc mai pe îndelete şi despre moarte (precum despre dragoste), dar zarurile nu au fost încă aruncate, ca să zic aşa.